Dezastrul european în documente (1923/1938/1940)

unnamed (51)INVADAREA RUHRULUI DE CĂTRE FRANCEZI

————————————————————

COTROPIREA zonei Ruhrului a fost, în fine, prezentată de un film documentar american. Nemulțumiți de faptul că germanii nu aveau posibilitatea să plătească francezilor despăgubirile de război stabilite prin Pacea de la Paris în ritmul dorit de ei, armatele franceze au ocupat Ruhrul lăsând industria germană și populația civilă în totalitate fără cărbune. E drept, cu această drastică măsură se pare că nici anglo-americanii nu ar fi fost de acord, nedorind distrugerea Garmaniei. Franța însă a continuat, fără milă. Iar atunci când un ofițer francez a fost victima revoltei germanilor, au fost organizate funeralii ostentative. Trecătorilor care nu se descopereau la trecerea convoiului funerar, francezii le zmulgeau pălăriile de pe cap și le aplicau pe loc bătăi crunte. Așa că reocuparea Ruhrului de către armata germană nu a creat proteste interne și externe…
Se spune că Poincare a fost silit de Aliați să procedeze astfel. Tot un plan Dawes de reducere a plăților germane i-a forțat pe francezi să se retragă. Au ajuns la concluzia că sumele propuse erau chiar imposibil de plătit. Germania a pierdut teritorii în special în favoarea Poloniei care a reapărut pe harta Europei. Au luat Germaniei provincia Posen, 70% din Prusia apuseană, Estul Sileziei Superioare, Danzigul și încă două regiuni prusace.
Era menținut embargoul pe mare, Germania era arestată la domiciliu. I s-au luat toate coloniile. Toate aceste măsuri au fost de natură să aducă un nou război în discuție. 80 de milioane de oameni sechestrate în mijlocul continentului, mișcările extremiste au o audiență tot mai largă, în exterior germanii sunt simpatizați pentru suferințele lor.

————————————————————————————————————————-

POLONIA REAPARE PE HARTA EUROPEI

—————————————————–

Trebuie să credem și varianta oficială care prezintă Polonia drept o victimă. Trupele germane ar fi intrat pe teritoriul acestei țări în urma unei provocări regizată de naziști la un post de radio. Adevărul se pare că mai este si la istoricul german Erich Nolte ne relatează în cartea sa RĂZBOIUL CIVIL EUROPEAN 1917-1945 că războiul împotriva Poloniei a început cu un GENOCID la Bydgoszcz prin măcelărirea câtorva mii de germani. Cavaleriștii lăncieri polonezi mai efectuaseră și raiduri prin Germania.
—————————————————————————————————————————-

MIHAIL STURDZA, într-o carte apărută în 2004/TRATATIVE POLONO-GERMANE

———————————————————————————————————
“Octombrie, 13 Spre surprinderea generală, în Parlamentul englez, are loc prima cuvântare războinică a lui Chambelain : “Înţelegerea de la Munchen nu ne permite să micşorăm eforturile pentru realizarea Programului nostru militar.”
Octombrie, 24 Întrevedere prietenoasă la Berchtesggaden între Ribbentrop şi Lipsky, Ambasadorul Poloniei. Ministrul Afacerilor Străine al Poloniei, Beck, este invitat să viziteze Berlinul :”O invitaţie permanentă pentru prietenii noştri polonezi.“
Ribbentrop propune : 1) Danzig, oraş german. 2) Port liber pentru Polonia în Danzig cu asigurarea comunicaţiilor printr-o cale ferată extra-teritorială până şi prin Danzig. 3) O zonă extra-teritorială de un kilometru de lăţime, pentru construirea unei şosele și a unei căi ferate care să unească Germania cu Prusia Orientală, despărţite prin Tratatul de la Versailles. 4) Amândouă naţiunile recunosc şi garantează graniţele lor. 5) Extinderea Tratatului de prietenie Germano-Polonez cu o clauză consultatuivă, de la 10 la 20 de ani. Aceste propuneri au rămas valabile din partea Germaniei, până la 10 august 1939, când Polonia le respinge şi declară : “orice intervenţie din partea Guvernului german, va fi considerată ca act de agresiune.” (Churchill va exclama acum ESTE POLONIA O GÂSCĂ PREA ÎNDOPATĂ! N.n.)
Octombrie, 31 Ministrul Afacerilor Externe polonez, Beck, ordonă lui Lipsky să răspundă lui Ribbentrop cu negativa absolută.
Noiembrie, 7 În ajunul vizitei lui Ribbentrop la Paris, un Evreu polonez, Herschel Grynspan, de 17 ani, asasinează pe secretarul Ambasadei germane la Paris, Ernst von Rath.
Noiembrie, 13 Regele Carol primeşte o invitaţie neaşteptată din partea din partea Guvernului Englez, să viziteze Londra.
Noiembrie, 14 Preşedintele Rooswelt recheamă pe Ambasadorul american la Berlin, Hugh Wilson.
Noiembrie, 19 Lipsky se întâlneşte cu Ribbentrop la Berlin. Informează pe Ministrul german al Afacerilor Externe că “ orice încercare de a încorpora Oraşul liber Danzig de către Reich, va duce fără îndoială la un conflict.” Totuşi. Polonia ar fi dispusă să înlocuiască Garanţia Ligii Naţiunilor asupra Danzigului, cu o Înţelegere Germano-Poloneză. Ribbentrop îl roagă pe diplomatul polonez şi pe guvernul său, să se gândească asupra propunerilor germane în termeni de secole, precum şi la o prietenie permanentă între cele două ţări.
Decembrie, 6 Declaraţie de neagresiune şi prietenie între Franţa şi Germania. Garanţia reciprocă a frontierelor.
1939, ianuarie, 5 Întâlnire Hitler-Beck la Berchtesgaden. În ceea ce priveşte Danzigul, Hitler declară că se gândeşte la o formulă care ar face ca oraşul să fie politicamente german, şi econonomicamente polonez. Este gata să de garanţii clare şi formale referitor la graniţele germano-poloneze. O Polonie puternică era necesară ca barieră contra Sovietelor.
22 ianuarie, 6 Beck se sfătuieşte cu Ribbentrop la Munchen. Ribbentrop cere reunirea Danzigului cu Germania şi propune să garanteze “în modul cel mai generos” interesele economice poloneze. Propun crearea “unei şosele şi a unei căi ferate extrateritorialitate” prin Coridor, iar Germania ar garanta “ suveranitatea Poloniei în acest coridor şi în toate teritoriile ei actuale.”
Ianuarie, 23 O nouă cuvântare războinică a lui Chamberlain. Anunţă introducerea serviciului militar obligatoriu care “este un proiect care trebuie să ne pregătească pentru război”.
Ianuarie, 25-28 Ribbentrop soseşte la Varşovia. Reînnoieşte propunerile germane. Comunică dorinţa sinceră a lui Hitler de a ajunge la o înţelegere permanentă cu Polonia.
Ianuarie, 28 O altă cuvântare războinică a lui Chamberlain, la Birmingham : “ Marea Britanie trebuie să se pregătească să se apere nu numai pe ea, dar şi principiul libertăţii.”
Februarie, 22 Discursul lui Chamberlain la Blackburn : “fabricile noastre produc vase de război, muniţii, tunuri din ce în ce mai rapide…Chiar dacă lumea întreagă ar fi împotriva noastră, vom câştiga.” Toate aceste declaraţii provocatoare ale Angliei aveau loc în timpul când Berlinul repeta fără încetare ofertele sale generoase şi prietenoase către Polonia.
23 martie, Episcopul Josef Tiso proclamă independenţa ţării sale, Slovacia. (După asasinatul Generalului Stefanik, Convenţia de la Pitsburgh, între Cehi şi Slovaci, promiţând autonomia acestora din urmă, fusese anulată de Beneş) Episcopul Tiso fusese ţinut ani de zile în închisoare de către guvernul lui Beneş.
Martie, 15 Trupele germane intră în Praga. Boemia devine Protectorat german. Nu această ofensivă germană a fost cauza pentru care Puterile Occidentale au părăsit atitudinea lor împăciuitoare, ci tocmai contrariul : părăsirea de către puterile Occidentale a politicei lor de înţelegere, a hotărât pe Germania să-şi schimbe atitudinea.
—————————————————————————————————————————-
Albert Speer, arhitect și ministru al armamentului, în cartea sa “În umbra lui Hitler”/ REVANȘA LA PARIS
—————————————————————————————————————————-
“În noaptea de 25 iunie 1940, la ora 1,35, urma să intre în vigoare armistiţiul (cu Franța, n.n.). Şedeam într­o odaie simplă a unei case ţărăneşti, în jurul unei mese din lemn. Cu puţin înainte de momentul convenit, Hitler a dat ordin să se stingă lumina şi să se deschidă ferestrele. Rămaşi în întuneric, nu am mai scos nici o vorbă, impresionaţi, conştienţi că trăim un moment istoric de al cărui autor ne era dat să fim atât de aproape. Afară, trompeta a lansat semnalul tradiţional care vestea sfârşitul ostilităţilor, în depărtare, probabil că se pregătea o furtună, căci, la fel ca într-­un roman prost, din când în când un fulger brăzda întunericul. Cineva, covârşit de emoţie, s­-a înecat într­un strănut. Apoi s­-a auzit vocea lui Hitler, slabă, inexpresivă: „Ce responsabilitate…” Şi, câteva minute mai târziu: „Acum aprindeţi lumina…” Conversaţia şi­a reluat cursul, anodină, dar, pentru mine, această scenă a rămas ca un eveniment extraordinar. Credeam că l-­am descoperit pe Hitler în latura lui umană. A doua zi am plecat de la Cartierul General în direcţia Reims, ca să vizitez catedrala. Am descoperit un oraş fantomatic, aproape pustiu, care, din cauza pivniţelor lui de şampanie, era blocat de jur­împrejur de Feldgendarmerie ­obloane legănându­se în vântul care alunga pe străzi ziare vechi de câteva zile, uşi deschise lăsând sa se vadă interiorul caselor. Ca şi cum viaţa s­ar fi oprit într­un moment de nebunie, se vedeau încă pe mese pahare, veselă, mâncare începută şi abandonată, în cursul deplasării am întâlnit şiruri nesfârşite de refugiaţi care se târau pe marginea şoselei, în timp ce mijlocul era ocupat de coloanele formaţiunilor militare germane…Unitățile noastre, mândre, formau un contrast straniu cu aceşti oameni năpăstuiţi, care-­şi duceau bietul lor avut în cărucioare de copil, în roabe sau în orice alt mijloc de transport, oricât de primitiv.
Trei ani si jumătate mai târziu, aveam să revăd tabloul, de data aceasta în Germania. La trei zile după intrarea în vigoare a armistiţiului, am aterizat, dis-­de-­dimineaţă, pe aeroportul Le Bourget. Acolo ne aşteptau trei Mercedesuri mari. Ca întotdeauna, Hitler s­a aşezat pe scaunul din faţă, lângă şofer; Breker şi cu mine stăteam pe strapontine, în timp ce Giessler şi adjutantul ocupau scaunele din spate. Noi, artiştii, purtam o uniformă verde­-cenuşiu, ceea ce ne făcea să trecem drept militari.
Traversând cartierele de la periferie, am luat­-o direct spre Opera Mare, neobarocă, a lui Garnier. A fost dorinţa lui Hitler ca, înainte de toate, să vadă edificiul lui preferat. La intrare, ne-­a întâmpinat colonelul Speidel, pus la dispoziţia noastră de autorităţile germane de ocupaţie. Scara mare, celebră pentru proporţiile grandioase şi ornamentaţia supraîncărcată, foaierul somptuos, sala împodobită cu aur, totul a fost inspectat detaliu cu detaliu. Luminile străluceau ca pentru o seară de gală. Cel care ne îndruma paşii era Hitler. Un plasator cu părul cărunt ne-­a însoţit prin clădirea pustie. Hitler studiase realmente aprofundat planurile Operei din Paris; de la loja de avanscenă, nu-­i ieşea la socoteală un salon. Plasatorul a confirmat că salonul fusese desfiinţat cu câţiva ani înainte, ca urmare a unei transformări. „Vedeţi cum le ştiu…” spusese Hitler, satisfăcut. Clădirea Operei l-­a fascinat; frumuseţea ei neegalată i­a prilejuit un moment de exaltare, ochii au început să-i strălucească într-­un extaz care a făcut să mă treacă fiorii. Bineînţeles, plasatorul pricepuse din primul moment pe cine conduce prin clădirea Operei. Făcându­-şi meseria, dar păstrând în mod vizibil distanţa, el ne-­a călăuzit prin diferitele săli ale edificiului. Când să plecăm, Hitler i­-a suflat ceva la ureche lui Briickner, adjutantul lui; acesta a scos o bancnotă de 50 de mărci pentru a o da omului care se ţinea deoparte. Politicos dar ferm, franţuzul a refuzat. Hitler a insistat, l-a trimis pe Breker, dar plasatorul s-­a menţinut pe poziţie, explicând că el nu-­şi făcuse decât datoria. Trecând pe lângă Madeleine, am luat-­o pe Champs­Elysees, spre Trocadero; la Turnul Eiffel, Hitler a poruncit să se facă o nouă haltă; am mers apoi la Arcul de Triumf, la monumentul Soldatului Necunoscut şi la Domul Invalizilor, unde Hitler s­-a oprit îndelung în faţa mormântului lui Napoleon, în sfârşit, am vizitat Panteonul, ale cărui proporţii l-­au impresionat profund, în schimb, cele mai frumoase creaţii arhitecturale din Paris ­Place des Vosges, Luvrul, Palatul Justiţiei şi Sainte Chapelle ­nu i-­au trezit un interes deosebit. S-­a animat din nou de abia în faţa liniei uniform­-con­tinue a caselor de pe Rue de Rivoli. Punctul final al călătoriei noastre avea să fie biserica Sacre ­Coeur de pe Montmartre, această imitaţie romantică şi dulceagă a bisericilor cu cupolă de la începutul Evului Mediu, alegere surprinzătoare chiar şi pentru gustul lui Hitler. Aici, înconjurat de cei câţiva bărbaţi viguroşi din garda personală, a făcut un popas mai lung. Ce­i drept, numeroşii credincioşi aflaţi în preajmă l-au recunoscut, dar nu i-­au dat nici o atenţie. După o ultimă privire asupra Parisului, ne-­am îndreptat în grabă spre aeroport. La ora 9 seara, vizita se sfârşise deja.
„A fost visul vieţii mele să pot vedea Parisul. Nici nu pot să spun cât sunt de fericit că acest vis s­a realizat astăzi!” Pentru o clipă mi­-a fost chiar milă de el: o vizită de trei ore la Paris, prima şi ultima din viaţa lui, îl făcuse fericit pe el, cel care era acum la apogeul succesului. În cursul vizitei, Hitler, împreună cu aghiotantul şi colonelul Speidel, au luat în discuţie posibilitatea organizării la Paris a unei defilări pentru celebrarea victoriei. Totuşi, după ce a mai chibzuit un timp, a renunţat la idee. A afirmat: „N-am chef să asist acum la o paradă a victoriei; încă n­-am terminat lupta.” Seara, m-­a primit din nou în odăiţa acelei case ţărăneşti; şedea singur la masă. Fără ocolişuri, mi-­a spus: „Pregăteşte un ordin privind reluarea în totalitate a construcţiilor de la Berlin… Nu-­i aşa că Parisul e frumos? Dar Berlinul o să devină mult mai frumos! M-­am întrebat adesea, în trecut, dacă n-­ar trebui ca Parisul să fie distrus”, a continuat el cu seninătate, ca şi când ar fi fost vorba de lucrul cel mai firesc din lume. Apoi a adăugat: „Dar când vom fi gata cu Berlinul, Parisul nu va mai fi decât o umbra. Atunci de ce să­-l distrugem?”

Advertisements