Dinozauri pop-rock

"CHICAGO"
“CHICAGO”

Provenind din Victoria/Canada, DAVID FOSTER este, la șaptezeci si ceva de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani de pop. Inegalabil pianist, de factură clasică, descoperă ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles, unde se stabilește. Notabile colaborări cu formația Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior free lancer; lucrează ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrări, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului.”„Hard To Say I’m Sorry”” îi va fi preluată si prelucrată de “Chicago” în stilul propriu group-ului, după sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Cu amprenta clară a formațiunii sale clasice, unele piese oferă portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales stil Grieg („”The Dancer””,” „Our Romance””), de un nobil lirism, cu accente dramatic-eroice chiar.
Pieselor în tonalităti major-minor („”I Will””, “„The Best Of Me””) li se adaugă cele în care se insinuează ceea ce aș numi stilul specific nord-american, marcat de modurile specifice jazzului, cu subtile schimbări de tonalități. În acestea din urmă parcă orchestratia este mai complexă, subtilă și de un rafinament unic.

Cred că pot să-l compar pe David Foster cu longevivul său coleg britanic, ALAN PARSONS, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road din Londra, devenind compozitorul celebrului său „ “Project””, incluzând piese în variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrări deosebit de melodioase; o muncă monumentală, în studio, fără reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-săli. Fără strigătele si fluierăturile fanilor de moment. O muncă pentru eternitate. Ieșirea la aer a lui Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul inginer asistant de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, tocmai îi făcea oameni pe Beatles, cu ultimul lor LP, “Abbey Road” și pe Pink Floyd cu “The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit compozitor și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. “ALAN PARSONS PROJECT” este de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de Foster, care e un clasic, Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., adăugau dinamismul pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în sec.XXI. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985),” Vulture Culture(1985)”, “Gaudi” (a lui Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana” (Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After Day”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu recordinguri din spectacol), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
Și în concertele date în Los Angeles sau în turneul din Germania  se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști face ca în variantă LIVE  binecunoscutele piese să sune altfel, sintetizatoarele au luat locul orchestrei semisimfonice. Noii colaboratori sunt excelenți,  asceza rece a studiourilor, unde se părea că se poate obține totul este înlocuită acum de  imprimările direct din concert,  mai animate, iar când agregatele digitale își fac treaba retușează  și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce sintetizatoarele, digitalizarea, aparatura computerizată fac să fie înlocuită cu brio o epocă apusă. Trăind, așadar, în două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare.

Advertisements