Arhivă

De la stânga la dreapta, Marcel Turcu, Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu, trei poeți în documentare
De la stânga la dreapta, Marcel Turcu (decedat), Crișu Dascălu, Erwin Lucian Bureriu, trei poeți în „documentare”
SIMPOZION LENAU. PE TABLA CU ANUNȚURI ÎL DESENEZ PE POET
Reporter radio la SIMPOZIONUL  internațional „LENAU„ la Timișoara.. PE TABLA CU ANUNȚURI ÎL DESENEZ PE POET

 

„LOHENGRIN”

…În fine, într-o zi a venit momentul să nască elefantul și la Timișoara. Orchestra Operei a fost completată cu instrumentiști de la Filarmonică. Din nou la mare înghesuială în fosa străveche, imperială. Acum nu mai era vorba de veșnicele CAVALERIA RUSTICANA , CARMEN sau spectacolul de balet CARMINA BURANA, cu muzica imprimată pe bandă magnetică. Era vorba tocmai de LOHENGRIN. Este amuzant cum la fesivalurile din Bayreuth soliștii trebuia să aibă o constituție robustă, glasuri puternice, așa că rolurile erau interpretate de Wotani, Siegfrizi, Brunhilde supraponderali. (Astăzi Germania îl are pe Kaufmann). Montările și acum se fac cu o nouă generație de asemenea uriași, de care Germania (și nu numai) nu duce lipsă…

Wagner

Ne întrebam dacă în spectacol vor apărea voci aduse de la București, ca la imprimarea REQUIEM-ului lui Mozart? Pentru rolul titular s-a desprins însă din cor tenorul Nicolae Stan, venit din Arad, din cartierul Micalaca. Dar lebăda? Cum se va urca pe lebădă? Umblau vorbe despre un celebrul tenor german căruia trebuia să-i vină lebăda pe roți, trasă din culise. Cum, luat cu cântatul, a uitat să urce în vehicol, a improvizat cu umor, pe o pedală de orchestră, întrebarea “Când vine lebăda următoare?”, un fel de cum vine tramvaiul următor… În scenografia timișoreană s-a recurs la o proiecție pe pânza-decor din fundal, o imagine stilizată, lebăda era doar virtuală, nu obiect de plastic, cum am văzut recent  într-un spectacol la Munich. Foarte adecvat, lebăda timișoreană era proiectată pe un ecran, ca background.

Orchestra, și ea supraponderală. Celor de la Operă li s-au alăturat instrumentiști din Filarmonică pentru a completa necesarul impus de Wagner. Fosa devenise neîncăpătoare. Domnul Stan, nu prea înalt și solid, cânta din răsputeri, cum se spune, din „capital”, nu din „dobândă”. Un altfel de Lohengrin apărea în lumea wagneriană. Într-un articol pe care l-am publicat în “România literară” mă întrebam retoric dacă este ceva din Wagner în acest spectacol. Mi se păruse că Lohengrin era prea static, pe scenă, ca la un oratoriu, nu era mișcare. Cronica mea a dezamăgit. L-am cunoscut între timp pe tenor, ne-am împrietenit, am revenit în revista “Orizont” cu impresii din cel de al doilea (și ultimul) spectacol, în totalitate favorabile, de data asta, da, e posibilă o montare a dramei muzicale a lui Wagner și la Timișoara, la Operă, nu numai pe podiumul Filarmonicii.
Din păcate, începuse o perioadă grea, pe plan social, interesul pentru arte scăzuse din cauza grijilor zilnice și nu avea să reapară nici în zilele noastre. Lebăda noastră plecase pentru totdeauna. Nu mai eram orașul muzical, nici măcar în privința speciilor de jazz sau pop-rock. Formația PHOENIX fugise în Germania de Vest…

Se pare că, după focurile de mitralieră care au secerat vieți în 1989, clubul wagnerienilor a dispărut, o parte ieșind din peisaj pe cale naturală, alta refugiindu-se acasă. Aici avem televizor, CD-uri, internet. O viață în conservă. În toate orașele mari din Germania operele montează variante din cele mai controversate în privința decorului și costumelor, care nu mai sunt de epocă iar baletul a penetrat pe scene, cu toate că însuși compozitorul era adversarul firesc al dănțuitului pe muzica lui. Bayreuth nu mai deține de mult exclusivitate în privința lui Wagner. Numai că acea montare timișoreană a avut ceva din decorul și costumațiile obișnuite în montările tradiționale de la Bayreuth, ale lui Wieland și Wofgang Wagner. Cu mult bun simț, cultură și respect pentru drama muzicală.

Advertisements

2 thoughts on “Arhivă

Comments are closed.