Dosarul 1989-1990 (I)

DOSARUL REVOLUȚIEI SE REDESCHIDE
Nu ar fi completă rejudecarea evenimentelor dacă nu s-ar ține cont și de un domeniu în care au existat victime, adică în arealul culturii. Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către noii opresori, oportuniști mascați în revoluționari, dar care s-au folosit de instaurarea unei noi dictaturi, în plin gol de putere, ei substituindu-se Justiției. În 1990 Procuratura nu s-a „amestecat” în procesele ad hoc pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, moment în care marginalizații sau falșii marginalizați de regimul defunct au găsit momentul prielnic să destituie, în numele „poporului” persoane pe care pur și simplu nu le agreau și să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase acești oportuniști, distrugând totodată destinele altor oameni valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Va trebui să ne ocupăm de acești, americanii le-ar spune „criminali”. Noi cum să le spunem, la viitoarele procese, care vin mai bine prea târziu decât niciodată?

Excelentul scriitor Teodor Bulza, neavând altă „vină” decât aceea de a fi fost redactor-șef al cotidianului „Drapelul roșu”, scrie în memoriile sale: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…” Din delicatețe el nu divulgă nici un nume.

O face regretatul Corneliu Vadim Tudor, în 1991, în „România Mare”, în tonul său specific, începând cu unul din principalii vinovați ai măcelului cultural timișorean: „Încurajat în eforturile sale poetice, Claudiu Iordache a tipărit chiar o carte de versuri propagandistice, în care spunea printre altele că comunismul trebuie însămînţat şi în sîngele copiilor nenăscuţi. Şi a venit Revoluţia, fraţilor! Fostul boxer a strigat ca o fiară: „Eliberaţi ringul!” Urmează ultima repriză, a tot făcut pe nebunul pe-acolo, ba pe la poarta consulatului iugoslav (care intenţiona să-l treacă peste graniţă în caz de nereuşită, împreună cu George Şerban şi Vasile Popovici), ba pe la anumite case conspirative unde se vedea cu alţi agenţi. La minut a devenit cel mai anticomunist cetăţean al acestei ţări. Ba chiar a uitat că unchiul lui a fost primul primar comunist al Urzicenilor, a uitat chiar şi că un alt unchi era colonel de Securitate, a uitat în final şi cît de mult l-au ajutat oamenii ăştia, devenind cel dintîi care a strigat pînă la ruperea coardelor vocale: „Jos Comunismul! Moarte securiştilor!“. Astfel, printr-o teroare greu de imaginat, a izbutit să se facă ascultat şi să devină primul preşedinte al celei mai mari ruşini naţionale: Societatea Timişoara. Răfuielile pe care le-a declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani (mult mai mulți, n.n.) notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…) În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, din păcate, n.n.), aşa că a dus-o la Ministerul Culturii. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu. Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)

O foarte bună descripție a oportuniștilor a realizat-o marele nostru scriitor Nicolae Breban: „O echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti… Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi. Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica. Suntem ultimele otrepe ale Europei… Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (…) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, cum ne îndeamnă domnul preşedinte Iohannis, să respectăm comunitatea în care ne-am născut, să respectăm cutumele, obieciurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”. Referirire la ICR nu le-am mai inclus.

Unul dintre timișorenii angajați acolo, Mircea Mihăieș, născut la Sântana, devenit redactor-șef la revista „Orizont” și „scriitor al anului 2016”, îi ripostează cu tupeu: „Nu e treaba noastră. Nu ne pierdem vremea să comentăm, (NU NE PIERDEM VREMEA, s.n.) nu e treaba noastră ceea ce spune domnul Beban. Noi ne-am făcut treaba, acum nu ne mai priveşte pe noi ce se întâmplă la ICR. Nu vom răspunde acuzaţiilor imunde. Ne păstrăm decenţa şi ne vedem de treabă“. Și și-a văzut de treabă, mediocrul personaj, și-a văzut mai ales de afacerile personale.

(VOR URMA ȘI CEILALȚI)

Advertisements