Cum e să nu-ți faci prăvălie cu scară

001
(Interviu cu ERWIN LUCIAN BURERIU – poet, prozator, eseist, ziarist, membru al Uniunii Scriitorilor, acordat lui MARIO CSIPAI pentru blogul „My Travel Level”.)
M.C.: -Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din 1968. Ați debutat editorial cu un volum de poezie. Aveți volume de versuri, proză, eseistică. Sunteți absolvent al Facultăţii de Filologie al Universităţii din Timişoara, fost profesor, redactor de radio şi televiziune, secretar principal de redacţie la revista Orizont. Mai nou, viața fiind o călătorie, v-ați împărțit timpul între Statele Unite şi România şi în domeniul TRAVEL v-a apărut o carte de însemnări de călătorie intitulat „Hotel California”. Deci, despre călătorii și altele. Căutând pe Google după Herodot şi păpădie…am dat şi de Bureriu. Am văzut că sunteţi destul de activ în mediul on-line, nu foarte mulţi scriitori din generaţia dumneavostră au blog personal. Cum se face că sunteţi „prieten” cu tehnologia asta modernă, am observat că mulţi intelectuali de vârsta dumneavostră sunt mai conservatori şi resping calculatorul, resping internetul.
Erwin Lucian Bureriu: -Datorez asta fiului meu, care e inginer IT. Când a plecat în California ne-a lăsat toate computerele lui. Iar în State mi-a făcut cadou câteva laptopuri de mai multe generații. Am trecut de la mașina de scris direct la tastatură. Nu mai scriu cu pixul de câteva zeci de ani…
M.C.: -Cum vedeţi blogosfera românească şi în special pe cea de travel? Se ridică la nivelul blogosferei în limba engleză? Este bine că oricine doreşte poate să îşi facă blog şi să se dea cu părerea despre orice chiar dacă este mai puţin avizat?
E.L.B.: -Nu mă deranjează nici un blogger. Este o experiență frumoasă pentru tinerii de toate vârstele. Blogosfera de travel românească este ca scrierea unui începător. Nu mulţi ştiu cum să valorifice o călătorie. Spre deosebire de occidentali, care fac asta de mai multă vreme…
M.C.: -Am remarcat că aveţi un palmares publicistic bogat, cărţi care au văzut lumina tiparului, am văzut că aţi scris proză, versuri, eseuri, iar „Hotel California” este prima carte ce conţine note de călătorie. Ce v-a determinat să scrieţi această carte?
E.L.B.-Nepoţelul meu e un “Born in the USA”. După un vechi obicei, i-am dedicat lui această carte. Titlul e un copy-paste după piesa membrilor formaţiei pop-rock „Eagles”, ahtiaţi şi ei după California și, mai mult ca sigur, după o melodie a groupului „Jethro Tull”. Contactul meu cu Lumea Nouă a fost o experienţă unică. Strămoşii mei din Austro-Ungaria au emigrat acolo. Acum au venit alte generații la rând…
M.C.: -Cartea cuprinde doar însemnări de călătorie din Statele Unite sau este un istoric al tuturor călătoriilor dumeavoastră?
E.L.B.: -Va urma şi una de eseuri de călător prin Yugoslavija, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, U.R.S.S., Asia Centrală etc. Cartea asta e însă dedicată exclusiv unei mici părți a coastei Pacificului SUA. De obicei românii se rezumă la East Coast. E mai aproape și poate ei cred că e mai interesantă, cu toate că San Francisco și Los Angeles fac parte dintr-o lume fabuloasă, unică, aparte.
M.C.: -Am văzut că în unele postări de pe blog aţi dat citate în limba engleză. V-aţi gândit să scrieţi şi în engleză pentru un public mai numeros?
E.L.B.: -Sunt la bază dascăl de germană şi engleză. Familia mea e una mixtă, maghiară-română-germană, sunt o corcitură. În engleză? Ar fi o idee. Nu prea cred că îi va interesa pe americani, cu toate că noi, europenii, ştim mai multe, inclusiv despre Lumea Nouă.
M.C.: -Care a fost călătoria dumneavoastră prin literatură?
E.L.B.:-Cum să-ți edifici propria operă în România? Depinde ce vrei să așezi între coperțile unei cărți. Adică, de ce te consideri, ca artist, poat prozator, dramaturg. Activitatea mea publicistică este considerabilă, dar nu m-a interesat să „o adun” între coperți. Au fost cronici literare, muzicologie, note despre artele plastice, reportaje, mo rog, cam toate domeniile publicisticii. Poate, spre marea mea naivitate, le-am considerat conjuncturale. E greu de separat esențialul de rezidual. Adică nucleul unei comunicări rezistă peste ani, dar există un balast, acela al momentului, care iese în afara interesului peste un timp. Trebuie să ai un orgoliu nemăsurat să-ți construiești o casă, un zgârie-nori din absolut tot ce ai scris și publicat prin diverse „foi” sau prin volume colective, cu cărămizi noi și vechi.
M.C.:-Ați început „devreme”?
E.L.B.:-De pe băncile școlii, cum s-ar zice. Prin 1960 eram deja cunoscut în presă. În studenție mi-am preparat, prin câteva cenacluri destinul. Stagiul obligatoriu de dascăl în provincie a fost o frână, apoi debutul editorial, sub zodia expresionismului, a avut loc în 1968, împreună cu generația care a dezmembrat proletcultismul și așa-zisul realism socialist. A intervenit, la ordinul satrapilor aserviți minirevoluției culturale ceaușiste, Ștefan Augustin Doinaș care a demontat colecția Luceafărul al Editurii Eminescu, denumind șaptezeciștii captivi ai „beției de cuvinte”și anulând demersul protestului nostru social-artistic. Stoparea colecției cu iz cosmopolit a reușit, urmând înlocuirea anilor 70 prin noii naționaliști.
M.C. :-O adevărată Odisee…
E.L.B.:-Cum spui. Dar pe cine mai interesează? Veneam deja cu următorul volum de versuri la Elis Bușneag care, după lovitura oficială, mi l-a refuzat apriori. Eram pe o „listă”, căci la fel mi s-a întâmplat și la Cartea Românească, la Albatros, unde mi s-a cerut poezie „patriotică”, iar eu am refuzat. Romanul „Golul de aer”, o satiră la adresa stării de spirit românești „s-a pierdut”, o carte de proză scurtă în aceeași tonalitate critică s-a refuzat. Din acest moment m-am despărțit de București pentru totdeauna. Nu înainte de experiența interesantă, ca detașat în televiziune. Am devenit scenaristul filmului „O pasăre, două păsări”, director de producție, autorul coloanei sonore, lucrând cu cel mai bun operator al vremii, Savin Devderea. Să faci film de televiziune e o experiență, mai ales că m-am implicat făcând și treburi de corp tehnic. Eram în 1972. Prietenul meu Nicolae Breban îmi băgase-n cap că numai în capitală de poți lansa. Ceea ce lui i s-a și întâmplat. Spre rușinea obștii scriitorilor, el, care este cel mai important dintre noi este ignorat. De noii stăpâni ai literelor românești, cum le spune chiar el, „o echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat, unii care sunt umflaţi excesiv, fiecare se crede un fel de guru al culturii româneşti ”. Eu m-am întors la Timișoara, se înființa o editură și aici mi-au apărut rapid câteva cărți de proză satirică, mi s-a respins un roman istoric, apărut după 1989, am revenit cu câteva cărți de poezie în același spațiu spiritual expresionist. A venit și volumul american, care este pentru mine ceva nou. Te rog să reții, grămezile de articole (publicistica ocazională) nu le-am „valorificat”…C u toate că am primit în 2004 un premiu special de la Toronto pentru articolele publicate în presa din Nord-America.
M.C.:-Criticul Marian Popa, în „Istoria…” sa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că ați dus o viaţă normală, că ați publicat cu toţii tot ce ați scris. Tragic este că, de fapt, mulţi dintre dumneavoastră ați rămas cam fără operă?
E.L.B.:- Mai ales cei din teritoriu, că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii. Apoi, zic, a consolare: cu socializmu ăsta, mai bine pentru cine nu s-a dat mai mult în stambă. Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, Popa ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios. Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea balcanică mereu şi mereu, nu numai acum.
M.C.:-Revin la literatura de Travel. Am observat că nu s-au scos foarte multe cărţi cu note de călătorie pe la noi, a mai încercat Ioan T. Morar, care a copilărit la Arad, în acelaşi cartier ca şi mine (Cartea de la capătul lumii. Noua Caledonie: la un pas de Paradis), Mihai Barbu (Vând kilometri), Răzvan Marc (Nepal Internet Cafe şi Austria o altfel de vacanţă) iar acum patru arădeni recent întorşi dintr-o expediţie în Asia până în Mongolia şi retur au parcurs 23.863 km prin 9 ţări, au filmat 30 de ore de material brut şi au realizat peste 7.500 de poze şi vor să scoată un film documentar şi o carte despre călătoria lor, un fel de jurnal de călătorie. Vreau să vă întreb dacă aţi auzit de vreuna din ele sau dacă aţi citit ceva cărţi similare scrise de autori români acum sau chiar înainte de revoluţie. Dacă da, ce anume recomandaţi pasionaţilor de Travel să citească.
E.L.B.:- Ceea ce s-a scris înainte de revoluţie e cenzurat. Cărţile mai recente sunt cam superficiale. Pentru că după ce vii dintr-o călătorie, ar trebui să te documentezi în continuare în legătură cu locurile unde ai fost. Citind cărţi de istorie sau beletristică, geografie sau arheologie. Numai aşa se poate reda, la modul aprofundat, o călătorie.
M.C.:-La un moment dat pe blog aţi povestit despre o vizită în Turkmenistan? Destul de „exotic”! Din ce aţi vizitat în străinatate unde v-a plăcut cel mai mult? Aveţi un loc preferat?
E.L.B.:-Statele Unite. Pe locul doi e Praga, de acolo a venit strămoşul mei sudet, apoi Budapesta, unde a fost înmormântat. Mai nou, Munich.
M.C.: -Dar în România?
E.L.B.: -Am lucrat puţin în Televiziune la Bucureşti şi culmea e că mi-a plăcut oraşul. În rest, banalităţi la munte și mare şi ceva ski în Munţii Banatului. Drumeţii pe jos şi pe bicicletă pe tot Canalul Bega, care are un istoric fascinant şi căruia i-am dedicat un roman. Acest biet canal navigabil uitat. Dacă era în Germania sau oriunde, ar fi fost folosit.
M.C.: -Aţi călătorit în afară ţării şi în perioada comunistă.
E.L.B.: -N-am fost favorizat de regim, ba dimpotrivă. Prea m-am simţit un austro-ungar… Şi Estul e interesant. Evident, aş fi putut fugi prin Serbia, prin Slovacia chiar, dar am fost prea ataşat de familie. Ca etnic german am primit, după 1990, de la consulat, actele de emigrare în Germania, cunoscutele Antrag-uri. Ai mei au sperat inițial că va fi bine şi în România, au spus să mai așteptăm…
M.C.: -Având în vedere că ați locuit o mare parte din timpul dumneavostră în SUA, îmi puteţi spune cum este percepută România acolo din punct de vedere turistic? Prezintă vre-un interes cât de vag? Şi aici mă refer la americani, nu la românii stabiliţi acolo.
E.L.B.: -Nu reprezintă nici un interes ţara asta pentru turistul american. Iar românii stabiliţi acolo, în „Hotel California”, nu se gândesc nici o secundă să revină. E firesc.
M.C.: -Sunteţi un aspru critic al guvernării românești. Ce se întâmplă la dumneavoastră, în Timișoara, după revoluție, cu scriitorii? Cu dumneavoastră?
E.L.B.:-Un grup de „gorobeți”, comentatori mediocri, cum îi definește și Breban, s-au autoîntitulat „tineri scriitori și ziariști”, ca în zilele noastre, „tinerii frumoși”. Pe lângă faptul că n-au fost frumoși niciodată, s-au mai și urâțit, au mai îmbătrânit și acești domni oportuniști. Pe noi, cei din funcții de răspundere și dați la oparte ne-au ironizat mereu cu „Unde e minunata voastră literatură, așa-zisă de sertar, că nu se vede? Înseamnă că ați mințit, ea nici nu există, dacă nici acum, de când cu libertatea cea mare nu vă dați la iveală capodoperele”. Desigur, or mai fi fost și autori cu bani dintre cei cu literatura în sertar, le-au decedat părinții și le-or fi lăsat moștenire vreun pogon de țarină și o bojdeucă, de vânzare și de plătit editurile particulare. Se mai milostivea un editor să-i publice și pe gratis, contra niște servicii. Dar majoritatea celor cu manuscrise în sertar au stat cu ele până ce biata hârtie dactilografiată s-a îngălbenit și a fost aruncată la tomberon, dimpreună cu vechile mașini de scris. Statul nu mai prea investește în chestii de astea. Puținii bani oferiți editurilor sunt condiționați de construirea unor proiecte, pe baza unor criterii fantasmagorice, exprimate prolix. Comisii obscure sunt avizate să verifice texte-mostre, să puncteze și să depuncteze, cu alte cuvinte, să aprobe sau nu apariția unor cărți cuprinse în proiect. Este o CENZURĂ de tip nou, criteriile publicării au devenit mult mai dificile decât în trecutul de aur. Se premiază între ei noii domni. S-a ajuns ca unii descurcăreți de pe lângă ICR sau alte instituții să utilizeze banul public în scopuri personale și să-și construiască o…operă. De cele mai multe ori persoanele în cauză sunt de o aleasă mediocritate, de unde sărăcia spirituală și cărțile care valorează cât hârtia folosită. O metodă eficientă de a publica este funcția. Parlamentarii, primarii, șefii de la cultură și alte categorii privilegiate au drumul deschis către edituril, cărora li se oferă, în schimb, comenzi pentru materialele electorale. Bibliotecile publice primesc o sumă pentru achizițiile de carte. Directorul bibliotecii, dacă mai e și scriitor, își poate alege editurile de la care va lua carte. Mai ales cele cooperante, care în schimb îi vor tipări manuscrisele. Dar acestea sunt cazuri rare. Unii scriitori au o editură sau o publicație și atunci pot ieși pe piață. Un sfert de secol s-a conturat dictatura noii democrații. Nimeni dintre cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei în 1989 nu și-ar fi putut închipui că răsare o nouă lume, care este cea visată de ei.
M.C.:-Regretele mele sincere. Dar ce părere aveți despre mâinile în care a încăput turismul la noi?
E.L.B.: -Au distrus şi ceea ce era. De fapt, dacă România nu ar fi reuşit să anexeze Ardealul, nu prea ar fi avut zone turistice comparabile. Spațiul intracarpatic mai aduce un aer central- și vest-european, mai puțină mizerie „pitorească”. Dar fără infrastructură și o economie puternică nu se poate face turism cum ar merita această țară. Iar dacă nu-s bani, nu știu dacă mai poți deține niște „frâie”.
M.C.: -Vă mulţumesc pentru interviu.

Advertisements