17XII1989/Revoluția „culturală” din Timișoara

BACK GROUND (Prima secțiune a materialului este confruntată cu
documentul din 1990 al muzeografilor Florin Medeleț și Mihai Ziman)
Revoluția din Timișoara din 1989 a pornit de la pastorul reformat
Tokes Laszlo, oricât ar fi el astăzi defăimat de naționaliștii români
pentru că militează pentru autonomismul maghiarimii și secuilor din
România.
…Primarul îl vizitează pe pastor si îl asigură că nu va fi evacuat.
Ies amândoi la fereastra parohiei și se adresează mulțimii de
enoriași. Aceștia doresc asigurare în scris, mulțimea însă nu este
persoană juridică și dezideratul nu poate fi implinit. 400
demonstranti blochează linia de tramvai, doi tineri, Dorel V. si Sorin
O. urcă pe tramvaie si coboara troleele. (Muzeografii care au publicat
o broșură despre evenimentele de atunci nu-l menționează si pe poetul
I.Monoran (beat) printre aceștia, cu toate ca printre scriitori a circulat și
aceasta varantă, I.M. ar fi urcat si el pe tramvai, în stare de
ebrietate…) Pastorul apelează la credincioși să plece acasă. Prea
târziu, deoarece coloane de manifestanți vin din toate părțile,
inclusiv cei ce se confruntaseră cu trupe antitero la județeana de
partid. Apare masina de pompieri cu tun de apă, trupe cu scuturi.
Începe duelul, cu pietre și bastoane. Se aprind mașini, se sparg
geamuri. Se lanseaza gaze lacrimogene. Orasul se populeaza, nocturn,
cu manifestanți. Se sparg geamuri la județeană, se incendiază
librării. Încep jafurile din magazinul de blănuri și din alimentare,
cu autori cunoscuți și nepedepsiți până azi. Armata a tras în plin.
Nefireasca furtună nocturnă a șters urmele de sânge, dispărând, până
dimineața și victimele. Ieșirea masivă pe străzi a clasei muncitoare
și constituirea primei formațiuni politice, declarându-se Timișoara
primul oraș liber al țării, au devansat cu mult lovitura de stat de la
București.
În revoluția de la Timișoara s-au implicat și unii condeieri, ca să nu
le spunem chiar scriitori. O să punem între paranteze o informație
necesară despre revista acestei uniuni de creație, care a devenit
săptămânal regional în 1972, când secretar cu propaganda era Ion
Iliescu. Este cât se poate de clar că însuși consulul sârb
ATANAȚCOVICI spiona pentru Belgrad, nu atât relațiile culturale, cât
vidul de putere și pierderea prestigiului armatei, care ar fi putut
duce chiar la o eventuală intervenție iugoslavă, dorită de mult, în
vederea recuperării porțiunii de Banat rămasă României…
După ce tânărul poet a urcat, după unii, pe un tramvai și l-a decuplat
de la rețea, actul a dat semnal actelor de vandalism, incendierilor
și jafurilor. După sângeroasa represiune, clădirea Operei s-a umplut
de un fel de stat major, care s-a adăpostit, acolo petrecându-se unele
fapte necurate, beții etc. În fine, în balconul Operei a venit și un
veleitar, autor de poezii proletcultiste și procomuniste, CLAUDIU
IORDACHE, de profesie proiectant la IPROTIM. După consumarea meniului
revoluționar din țară, a sosit și momentul în care cei ce priviseră
cu jind la situația privilegiată a redactorilor unor publicații
culturale, politic-sociale sau ai radioului să-și caute o situație ca
lucrător în presa culturală. Cu mantie de Cezar răzbunător, numitul
Iordache, urmat de o pletoră de aventurieri, printre care,
dezorientați, se aflau, de altfel și oameni de bun augur, balconistul
poetastru s-a năpustit mai întâi pe ușa revistei literare ORIZONT. De
ce tocmai acolo? Soția de atunci a revoluționarului, Antoaneta, era
redactoare acolo, pe post de comentator al spectacolelor de teatru.
Cuplul Iordache era în permanentă legătură cu viitorul președinte Ion
Iliescu, pe care-l cunoșteau de pe timpurile în care fusese secretar
cu propaganda la județeana Timiș. Din proprie inițiativă s-au sfătuit
cu cei din București, tehnicianul a regizat un fel de proces, cu
public stradal fanatizat și a ținut să pună întrebări și să
încrimineze ca un procuror membrii conducerii redacției.

Ion Arieșanu, redactor-șef, Anghel Dumbrăveanu, subsemnatul,

Ion Dumitru Teodorescu, Aurel Turcuș etc. indiferent de
calitatea cărților și de valoarea prestației literare, au trebuit
să se disculpe în mod penibil,  au fost siliți să părăsească
redacția, criteriile judecății fiind minate de invidia judecătorilor
improvizați sau de pure antipatii subiective. Redactorul-șef nu a
schițat nici un gest pentru a lua apărarea celorlalți colegi
incriminați și a părăsit lupta. Cu toate că Uniunea Scriitorilor din
capitală nu a fost de acord cu asemenea procedee, n-a avut ce face,
timișorenii erau pe atunci deosebit de prețuiți, ca factor declanșator
al revoltei populare, trebuiau găsiți țapi ispășitori. Așa că
balconistul, neavând cu redacția alt statut decât acela de
colaborator, nefiind persoană oficială, decât membru ad-hoc al FSN,
și-a uns nevasta, pe ANTOANETA , ca redactor-șef al revistei, apoi,
împreună cu un colectiv de aleși au făcut angajări noi, aruncând pe
stradă, cu tot cu boarfele din sertarele redacționale, fosta
conducere. A venit la putere ca redactor șef MIRCEA MIHĂIEȘ,

adus în redacție cu pile din fostul Comitet de cultură și educație socialistă,

CORNEL UNGUREANU, fost secretar PCR  al Filialei scriitorilor timp de 18 ani,

ADRIANA BABEȚI, fiica colonelului de securitate SIMLOVICI.

Alți oportuniști, dascălul VASILE POPOVICI a devenit diplomat,

MARCEL TOLCEA, fiu de demnitar comunist se făcu director la Muzeul de artă,

în redacție venind și DANIEL VIGHI sau VIOREL MARINEASA.

În plin gol de putere Iordăcheștii credeau că puteau pune
mâna și pe alte organe de presă, așa că după au făcut curățenie la
Orizont au alergat la cotidianul politic Drapelul roșu. Redactorii de
acolo însă s-au baricadat, n-au permis intrarea grupului de
revoluționari înfuriați. Ulterior și-au făcut singuri curățenie în
redacție, concediindu-și și ei colegii incomozi. Nici la studioul
teritorial de radio n-a putut intra Iordache, și acolo însă conducerea
a fost decapitată, înlocuită după bunul plac al unor binevoitori din
interior sau exterior. Se pare că, cel puțin pentru moment, doar la
Timișoara s-a petrecut măcelul iordăchist de la Orizont. A fost o
premieră. Înainte de fi promovată în Ministerul culturii, Antoaneta a înmânat colegilor
demiși niște hârtii nesemnate și neștampilate, neluate în seamă de
procuratură, întrucât, cu toate că echivalau cu o desfacere a
contractului de muncă, nefiind legalizate, contau cât o hârtie
igienică. Vremurile evoluau, Iordache Claudiu fiind dus la București
unde a condus o inițiativă iliesciană, ceva stil muzeu al revoluției.
Ulterior gestul celor doi și al altora ca ei nici n-a mai fost luat în
atenție, ivindu-se o imensă pletoră de profitori ai momentului,
semănând nedreptăți, până în zilele noastre, pentru care doar în fața
lui Dumnezeu vor da socoteală.
Pretextul pentru acest carnagiu au fost textile obligatoriu inspirate
de politica lui Ceaușescu, în acord cu tezele din aprilie. Desigur,
poeziile festive destinate revistei erau semnate cu numele autorilor,
în schimb unele editoriale purtau pseudonim și proveneau din zona
criticilor și recenzenților. Secretara și dactilografa revistei avea
să extragă de pe statul de plată fiecare material ideologizat, cu
numele și pseudonimul adoptat. Din aceste liste, care au fost
împărțite tuturor celor excluși din redacție pentru a le servi ca
apărare într-o justiție care încă nu se crease, reieșea că FIECARE
redactor fusese obligat să scrie, la comandă, texte bine ideologizate,
așa că dizidenții lipseau cu desăvârșire dintre noi. Totuși, pe
crengile vremurilor noi s-au cățărat iscusiții oportuniști ce se
considerau denazificați, detoxifiați de ceaușism, înscriindu-se în
rândul celor autoconsiderați TINERI ZIARIȘTI ȘI SCRIITORI. Tinerii
„frumoși” nu mai sunt azi tineri, iar frumoși n-au fost niciodată.

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1Dând un pic istoria înapoi, trebuie spus că la Timișoara facultatea de
Filologie era mai nouă decât în alte orașe, profesorii, viitori
savanți și doctori, fiind, la acel moment aduși de la catedrele unor
licee. O parte din redactorii-scriitori de la Orizont sau radio nu
aveau studii superioare. Între dascălii facultății și tinerii studenți
cu har literar era o adversitate pe față, din moment ce noi frecventam
cenacluri și publicam la revistă primele producturi literare.
Relațiile tensionate dintre universitari și redactori aveau să se
atenueze doar în momentul în care, la nivel republican se punea
problema studiilor superioare pentru cei din urmă. Din acel moment,
profesorii au început să vadă și ei lumina tiparului, să-și dea
doctorate, iar redactorii puteau absolvi o facultate fără prea mult
efort și la fără frecvență. Înmulțindu-se numărul de posturi, în
cultură ne-am întâlnit foarte curând foști studenți cu foști dascăli.
Revoluția le-a dat noilor redactori, mai ales dascăli de provincie,
colaboratori sporadici de-ai noștri, posibilitatea de a se folosi de
noua postură în interes personal. Așa s-au construit cariere și opere.
La începutul anilor 90 tirajele publicațiilor era fabulos. Ulterior el
scăzând drastic, noii locatari redacțiilor și-au căutat și alte căi,
experiența lor revoluționară fiind folosită de regimul fesenist în mai
toate domeniile culturii. Cine crede că s-a făcut curățenie și au fost
împinși în față numai inocenții se înșeală. Au răsărit noi directori,
redactori-șef și președinți fii de activiști PCR, de ofițeri ai fostei
Securități, doamne și domni care au lucrat pe tărâmul ideologic cu
colaboratori preferați de Județeană, ba chiar au condus instituții
socialiste la cel mai înalt nivel, fiind preluați de noua democrație
tot în posturi de conducere, în Timișoara sau la București, în cultură
ba chiar în diplomație, peste hotare. ION MARIN ALMĂJAN, fost director de editură socialistă, devenea, după revoluție, șef la cultura județului.

Au beneficiat de burse și
deplasări costisitoare și se află și azi, ceva mai maturi, seniori
eleganți și oleacă sfidători, abonați permanent la diverse premii, mai
ales la cele ale Uniunii Scriitorilor. Istoria românească se tot
repetă prin abilitatea unora de a se constitui în clanuri și
nepotismele de tot felul, făcând posibilă o selecție nenaturală în
jurul banului-ciolan.
Este o CENZURĂ de tip nou, criteriile publicării au devenit
mult mai dificile decât în trecutul de aur. Așa s-a ajuns ca unii
descurcăreți de pe lângă ICR sau alte instituții să utilizeze banul
public în scopuri personale și să-și construiască o …operă. De cele
mai multe ori persoanele în cauză sunt de o aleasă mediocritate, de
unde sărăcia spirituală și cărțile care valorează cât hârtia folosită.
O metodă eficientă de a publica este funcția. Parlamentarii, primarii,
șefii de la cultură și alte categorii privilegiate au drumul deschis
către editurile private, cărora li se oferă, în schimb, comenzi pentru
materialele electorale.Bibliotecile publice primesc o sumă pentru
achizițiile de carte. (VA URMA)

Advertisements

6 thoughts on “17XII1989/Revoluția „culturală” din Timișoara

  1. Domnule Bureriu, începând cu data de 15 decembrie am rămas în Timișoara. Am fost zilnic afară, inconștiență, așa o numesc acum. M-am sesizat în momentul în care eram alături de colegii mei (studenți pe atunci , că focurile de arma nu erau destinate celor de la balcon…
    Da, Timișoara primul oraș liber din România, dar cu ce sacrificii.
    Mulțumesc pentru articol!
    Cu respect,
    Maria Draghicescu Gal

    Like

    1. Cei de la balcon au fost protejați intenționat. Ei au format FDR, au dat proclamații, au fost vârf de lance. Agenți provocatori. Și mulțimea s-a închinat în fața lor…Și totuși, unul Nicolae Bădilescu – balconist mi-a arătat un glonț vidia în căptușeala paltonului. Dar putea foarte bine să-l încaseze și pe stradă.

      Like

      1. Sigur, am înțeles mai târziu asta. Incertitudini. Tatăl meu a reușit să mă sune,mi-a spus doar să nu mai ies în strada, știa ce se întâmplă mai bine decât mine. Tatăl meu a rămas fără îndoială, singurul exemplu de demnitate pentru mine. Ca a fost partizan în lupta anticomunistă am aflat după ce a murit. Domnule Erwin, credeți că e grav că nu mă mai preocupa starea nației?

        Like

Comments are closed.