Ce-și permite Institutul Revoluției Române, la mâna lui Iordache Claudiu /Comemorare 17XII-1989

timisoara-piata-operei-inainte-de-fuga-lui-ceausescu-1NUMITUL  „revoluționar” IORDACHE CLAUDIU își permite să publice în această postare online, fără să ceară acceptul autorilor, scrisori care i-au fost adresate de către acei membri ai unor instituții culturale ce au fost persecutați după revoluție de către grupul pe care-l conducea, scrisori care atestă prezența acestora în rândul revoluționarilor.

***

„În legătură cu participarea mea la evenimente: duminică, pe la ora 17, mă întorceam în ţară, fără a avea cunoştinţă de cele petrecute. Auzeam focuri de armă automată şi am dat telefon la sediul revistei unde lucram. Mi s-a răspuns că am fost căutat pentru a face de permanenţă la fostul Comitet de cultură, dar nu mai era cazul, în faţa clădirii fiind lupte de stradă. După un timp mi s-a telefonat să nu ies din casă. În imediata apropiere a domiciliului meu o coloană mică de demonstranţi cerea să ieşim în stradă şi am vrut să văd ce se întâmplă. (Nu aveam de ce să mă tem. În fond, în 1970 am fost primul voluntar din Radioteleviziune la inundaţii, unde am stat 45 de zile, fiind şi decorat pentru asta. În 1975 am plecat pe acelaşi traseu din 1970, tot singur. Dacă nu m-am temut de apă, n-aveam a mă teme de semenii care scandau ceea ce simţeam şi eu). Se spărgeau vitrinele complexului alimentar din Torontalului, mulţi au pătruns în depozite, ceea ce nu era în etica mea. (Peste un timp, responsabilul alimentarei a apărut cu mâna în ghips…) A doua zi, la redacţie, ni s-a spus să plecăm acasă deoarece porniseră muncitorii. Pentru mine, după stressul focurilor din ajun, pe care le-am ascultat de la distanţă (nefiindu-mi permis să merg spre oraş) până a început furtuna cu fulgerele-i gigantice, ieşirea coloanelor de oameni ai muncii era o binecuvântare, era riposta. I-am anunţat pe colegii din poligrafie că nu mai are sens să rămână acolo. Spre după masă, împreună cu unii vecini am pornit spre centru, unde se auzea mulţimea. N-am putut străbate până la Operă, lucru care mi-a reuşit abia a doua zi, când, după telefoanele de la sediu, care-mi ordonau să rămân acasă, n-am putut răbda; troleibuzul 14 m-a dus acolo, şoferul spunea: Să urce doar cei ce merg la Operă! Perfect, strigară pasagerii. Aglomeraţia era fantastică în Piaţă. Dintr-un balcon deasupra Lacto barului cineva lăsa, la cererea câtorva, sticle cu apă, legate cu sfoară. Se vorbea la un microfon destul de rudimentar, s-au lansat porumbei din balconul Operei, scandam cu mulţimea într-o stare de beatitudine. Ni s-a spus prin difuzor să păzim intrările în Piaţă, să nu se vină cu trupe de represalii, deci m-am mutat şi eu pe str. Alba Iulia. A doua zi, după telefoanele de rigoare la sediu şi la unii colegi (nu mi s-a răspuns de niciunde) m-am dus la Operă ca la mine acasă şi m-am întâlnit acolo cu secretara literară a Teatrului. La intrările în Piaţă erau oameni cu banderole albe, se aduceau lăzi cu mâncare, sticle de apă. Crainicul, obosit, cu voce răguşită, a anunţat naşterea fetiţei ce va purta numele Victoria şi va fi botezată de Frontul Democraţiei (desigur, copilul care s-a născut acolo). Un medic a fost rugat să urce, să vorbească despre victime. Nu ştiu însă dacă a făcut-o. Veneau mereu copii cu steaguri tricolore. Un grup din apropiere, îmbiat cu mâncare, a răspuns: Nu de mâncare avem nevoie, ci de libertate! Lumea arbora lozinci. (Nu ştiu dacă sunt destul de coerent, dacă în ziua următoare sau cu o zi înainte am fost înspre Calea Buziaşului, venind dinspre cartierul Plopi, căci se auzeau blindate dinspre Platforma industrială şi bubuituri de cartuşe lacrimogene). Apoi dimineaţă, când se trăgea în centru – erau deja teroriştii – am plecat spre redacţie, după ce, în zilele precedente, soţia mea, care lucrează la Poligrafie mi-a spus că nu lucrează nimeni acolo, că n-are rost „nici azi” să plec într-acolo. Ea a fost în legătură cu fabrica mereu, şi în virtutea acestor informaţii eram convins că nu lucrează nici secţia ziare; de fapt nu lucrau ceilalţi… Sediul era zăvorât. M-am dus la redacţia ziarelor, unde m-am autoinvitat la o şedinţă a gazetarilor condusă de Brânduşa Armanca. De acolo, sub tirul susţinut între cele două Bănci naţionale, am ajuns la Poligrafie, unde nu mi s-a permis intrarea. Rămânea Radioul, trebuia să fac ceva, nu mai puteam fi spectator. După o aşteptare de ore am fost primit şi, ca o primă misiune, întrucât fiecare militar era necesar acolo, am devenit delegatul care a condus televiziunea franceză la sediul miliţiei şi securităţii judeţului. Focurile încetaseră acolo de-abia de o jumătate de oră. Am intrat (doar eu) în sediu spre a obţine de la un general aprobarea filmării măcar a exteriorului clădirii, ceea ce s-a aprobat. Francezii au luat şi un interviu unui psiholog al miliţiei, care ştia binişor limba. M-am întors la radio, unde am început activitatea în stil „actualităţi”, telefoane, ştiri etc. În vacarmul general din birou mi-am scris şi poemul- pamflet de 12 strofe, pe care l-am citit pe post. Niciodată nu mi-a mers scrisul mai ardent, mai rapid decât acolo. M-am întors a doua zi şi am citit câteva gânduri de scriitor care a funcţionărit cum se cerea, gânduri despre o reconciliere, precum şi un nou poem spontan (pe cel de-al treilea, tot de 12 strofe, despre anii pierduţi şi ratarea sub epoca ceauşistă n-am mai apucat să-l citesc, pentru că am fost radiat şi de pe lista celor cu acces în Radio). Îmi amintesc cum în 1971 l-am înfruntat pe secretarul Darie, am luat vot de blam pentru că am luat un interviu ambasadorului Statelor Unite şi voiau să mă excludă din Radio. Atunci m-a salvat Ion Iliescu în persoană, mi-a strâns mâna şi a declarat public, la o şedinţă a presei regizată stalinist şi în conformitate cu minirevoluţia culturală, că sunt un reporter destoinic, s-a interesat, ştie, şi să fiu lăsat să lucrez în continuare. M-oi fi schimbat de atunci? Bolog nu mi-a permis să plec în concediu pentru că trebuia să rămân ca să scriu textele versificate pentru speakerul de la tribună. Trebuia să scriu texte până şi pentru Lovrin, ba chiar şi „pluguşoare” ori texte pentru cântece. Totul neplătit, desigur. O bătaie de joc. Le scriam cu notesul în mână, stând la coadă la raţie. M-oi fi schimbat de la inundaţii încoace? Oi fi devenit un ceauşist feroce? Alde Jebeleanu a fost mai abil…Eu mi-am primit din plin „răsplata”, întotdeauna. Romanul meu „Golul de aer”, satiră la adresa staliniştilor activişti, mi-a fost respins acum trei ani de „Albatros”. Voi avea oare dreptul să îl ofer vreunei edituri?  Scuză-mi aceste rânduri disperate; euforia pe care am trăit-o în aceste zile e scăldată în lacrimi; partea proastă e că aş vrea să muncesc, să redevin „reporterul frenetic” de odinioară, abandonându-mi tabieturi şi comoditate. Aşa zac în insomniile mele morbide, îi văd pe ceilalţi cum se bucură, iar eu, compromisul… Te admir pentru tot ce ai făcut, păcat că n-am fost alături încă din primele momente şi nu mi se permite o recuperare.
PS. Menţionez că în toate aceste nopţi în care cetăţenii s-au organizat în brigăzi de control, am fost pe drumul Torontalului, la importanta intrare în oraş. Grupul nostru a oprit şi predat armatei un ARO civil, care transporta încărcătoare pentru pistol automat. Maşina scăpase dintr-un alt „filtru”, format din tineri şi copii. Noi, aici, am fost mai „duri”, amplasând scânduri cu cuie enorme, pentru cine ar fi cutezat să ocolească. În afară de asta am mai făcut şi pază de cartier, cu vecinii de bloc. Toate acestea se pot dovedi. PPS. Dacă figurez cumva într-un volum omagial, asta înseamnă că editurile respective au „decupat” singure din presă acele „versuri”.

***

Ce vrea să dovedească Institutul din București și cel ce a fost pus acolo, numitul Iordache C? O lămurește regretatul Corneliu Vadim Tudor.

„Răfuielile pe care le-a declanşat atunci Iordache Claudiu în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îl mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! El şi ceilalţi doi-trei huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor. Imediat, Editura Facla i-a publicat un nou volum de versuri, răscroit probabil din cel vechi, în care comunismul a devenit anticomunism – la operaţiunea de „coafare“ a contribuit noul director al editurii, acel viitor „diplomat” Vasile Popovici instalat de gaşca de la Timişoara cu acordul găştii de la Bucureşti a lui Pleşu. (…)

În acea teroare thermidoriană, Cl. Iordache a urlat să-i fie instalată nevastă-sa, Antoaneta C. Iordache, ca redactor-şef al revistei „Orizont“. N-a prea reuşit, (ba chiar a reușit, n.n.), aşa că a dus-o în echipa lui Pleşu, Babeţi, Mihăieș, la Ministerul Culturii, unde încurcă locul şi ia banii de pomană. O dată cu nevastă-sa, bostanul gol s-a mutat şi el în Capitală – primise ordin de infiltrare în organele puterii centrale. Tot ce-a făcut (…)  într-un an de zile a fost pentru compromiterea FSN şi atacarea acelora ce au îndrăznit să critice Societatea Timişoara. În plină campanie a „României libere“ împotriva FSN-ului, acest Iordache (pe care nu ştim ce puteri oculte i l-au impus domnului Iliescu ca… prim-vicepreşedinte!); el avea sarcină de la Timişoara să ne ardă pe noi şi, dacă se poate, să scape şi cu blana nesmotocită. Pe urmă iar ne-a atacat, tot din senin, şi iar s-a speriat, ceea ce arată că avem  distruge ceva cu furie, după care cade în transa vinovăţiei şi e maniac depresiv.(…)

Iordache, indivizi de teapa ta n-or să însemne nimic în România, niciodată, pentru că voi sînteţi  fără ruşine şi fără ştiinţă de carte, nişte flămînzi care i-aţi dat cu brutalitate la o parte pe adevăraţii oameni de valoare ai ţării şi trageţi cu ghearele şi dinţii de nişte fotolii de stăpîni, cînd în realitate voi v-aţi născut slugi; tu zici că eşti omul zilei şi că vei cădea în picioare din orice variantă politică – se prăbuşeşte FSN-ul, te recuperează agentura-mamă, Societatea Timişoara etc. Ei, bine, nu-i chiar aşa, uite că oamenii te-au ghicit foarte iute…” (Fragment)
CORNELIU VADIM TUDOR

 

Advertisements