Jaful „revoluționar”/17 XII `89

Impresionat de memoriile prietenului TEODOR BULZA, personalitate proeminentă a presei și literaturii, am decis să scot din arhiva memoriei mele evenimentele petrecute la o altă publicație timișoreană, revista Orizont. Ele au mai fost postate în publicațiile internaționale, trimise de pe blogul meu și vor face parte dintr-o carte de memorii.

1989-90. După sângeroasa represiune, clădirea Operei s-a umplut de un fel de stat major, care s-a adăpostit, acolo petrecându-se unele fapte necurate, beții etc. În fine, în balconul Operei a venit și un veleitar, CLAUDIU IORDACHE, de profesie proiectant la IPROTIM și poetastru, autor al unor poezii scrise cu convingere comunistă.

ORIZONT, 1972-1990
ORIZONT, 1972-1990
ORIZONT, 1972-1990
ORIZONT, 1972-1990

Cu mantie de Cezar răzbunător, numitul Iordache, urmat de o pletoră de aventurieri, dezaxați, printre care, dezorientați, se aflau, de altfel și oameni de bun augur, balconistul poetastru s-a năpustit mai întâi pe ușa revistei literare ORIZONT. De ce tocmai acolo? Soția de atunci a revoluționarului, Antoaneta, era redactoare la acea revistă, pe post de comentator al spectacolelor de teatru. Cuplul Iordache era în permanentă legătură cu viitorul președinte Ion Iliescu, pe care-l cunoșteau de pe timpurile în care fusese secretar cu propaganda la județeana Timiș. Din proprie inițiativă s-au sfătuit cu cei din București, tehnicianul a regizat un fel de proces, cu public stradal fanatizat și a ținut să pună întrebări și să încrimineze ca un procuror membrii conducerii redacției, primii „vinovați de cultivarea deșănțată a cultului personalității lui Ceaușescu.”

Lucru facil, căci se știe, un redactor-șef sau un director de instituție culturală era obligat să se țină aproape de șefii partidului și de securitate. Unii membri ai conducerii, indiferent de calitatea cărților lor și de valoarea prestației literare, ION ARIEȘANU, ANGHEL DUMBRĂVEANU, AUREL TURCUȘ, ION DUMITRU TEODORESCU etc. au trebuit să se disculpe în mod penibil, alții au părăsit sala „de judecată”, adică de ședințe a redacției. În aceeași oală cu șefii au fost amestecați și alți redactori, care au fost siliți să părăsească redacția, criteriile judecății fiind minate de invidia judecătorilor improvizați sau de pure antipatii subiective. Redactorul-șef Ion Arieșanu nu a schițat nici un gest pentru a lua apărarea celorlalți colegi incriminați și a părăsit lupta. Cu toate că Uniunea Scriitorilor din capitală nu a fost de acord cu asemenea procedee, n-a avut ce face, timișorenii erau pe atunci deosebit de prețuiți, ca factor declanșator al revoltei populare, trebuiau găsiți țapi ispășitori.
Așa că balconistul, neavând cu redacția alt statut decât acela de colaborator, nefiind persoană oficială, decât membru ad-hoc al FSN, și-a uns nevasta, pe ANTOANETA , ca redactor-șef al revistei, apoi, împreună cu un colectiv de aleși, CORNEL UNGUREANU, fost secretar pcr al Filialei timp de 20 de ani,  ADRIANA BABEȚI, născută SIMLOVICI, fiică a unui temut colonel de securitate. MIRCEA MIHĂIEȘ, adus la revistă prin intermediul președintelui comitetului de cultură și educație socialist, MARCEL TOLCEA, fiu de demnitar comunist, IOSIF COSTINAȘ, corector și cineast amator, lansat în Cântarea României, au făcut angajări noi, DANIEL VIGHI, MARINEASA  etc. aruncând pe stradă, cu tot cu boarfele din sertarele redacționale, fosta conducere.
În plin gol de putere Iordăcheștii credeau că puteau pune mâna și pe alte organe de presă, așa că după au făcut curățenie la Orizont au alergat la cotidianul politic „Drapelul roșu”. Redactorii de acolo însă s-au baricadat, n-au permis intrarea grupului de revoluționari înfuriați. Ulterior și-au făcut singuri curățenie în redacție, concediindu-și și ei colegii incomozi. Nici la studioul teritorial de radio n-a putut intra Iordache, și acolo însă conducerea a fost decapitată, înlocuită după bunul plac al unor binevoitori din interior sau exterior.
Se pare că, cel puțin pentru moment, doar la Timișoara s-a petrecut măcelul iordăchist de la Orizont. A fost o premieră. În calitate de redactor-șef Antoaneta a înmânat colegilor demiși niște hârtii nesemnate și neștampilate, neluate în seamă de procuratură, întrucât, cu toate că echivalau cu o desfacere a contractului de muncă, nefiind legalizate, contau cât o hârtie igienică. Vremurile evoluau, Iordache Claudiu fiind dus la București unde a condus o inițiativă iliesciană, ceva stil muzeu al revoluției, iar Antoaneta a fost angajată la Ministerul Culturii ca funcționară. Ulterior gestul celor doi și al altora ca ei nici n-a mai fost luat în atenție, ivindu-se o imensă pletoră de profitori ai momentului, semănând nedreptăți, până în zilele noastre.
Secretara și dactilografa revistei avea să extragă de pe statul de plată fiecare material politic, cu numele și pseudonimul adoptat. Din aceste liste, care au fost împărțite tuturor celor excluși din redacție pentru a le servi ca apărare într-o justiție care încă nu se crease, reieșea că FIECARE redactor fusese obligat să scrie, la comandă, texte bine ideologizate, așa că dizidenții lipseau cu desăvârșire dintre noi. Totuși, pe crengile vremurilor noi s-au cățărat iscusiții oportuniști ce se considerau denazificați, detoxifiați de ceaușism, înscriindu-se în rândul celor autoconsiderați TINERI ZIARIȘTI ȘI SCRIITORI.
Revoluția le-a dat noilor redactori, mai ales dascăli de provincie, colaboratori sporadici de-ai noștri, posibilitatea de a se folosi de noua impostură în interes personal. Așa s-au construit cariere și opere. La începutul anilor 90 tirajele publicațiilor era fabuloase. Ulterior el scăzând drastic, noii locatari redacțiilor și-au căutat și alte căi, experiența lor revoluționară fiind folosită de regimul fesenist în mai toate domeniile culturii.
Cine crede că s-a făcut curățenie și au fost împinși în față numai inocenții se înșeală. Au răsărit noi directori, redactori-șef și președinți fii de activiști PCR, de ofițeri ai fostei Securități, doamne și domni care au lucrat pe tărâmul ideologic cu colaboratori preferați de Județeană, ba chiar au condus instituții socialiste la cel mai înalt nivel, fiind preluați de noua democrație tot în posturi de conducere, ca ION MARIN ALMĂJAN, NICOLAE DOLÂNGĂ în Timișoara sau la București, în cultură ba chiar în diplomație, VASILE POPOVICI, peste hotare. Au beneficiat de burse și deplasări costisitoare și se află și azi, ceva mai maturi, seniori eleganți și oleacă sfidători, abonați permanent la diverse premii, mai ales la cele ale Uniunii Scriitorilor. Istoria românească se tot repetă prin abilitatea unora de a se constitui în clanuri și nepotismele de tot felul, făcând posibilă o selecție nenaturală în jurul banului-ciolan.

Așa s-a ajuns ca unii descurcăreți de pe lângă ICR, MIRCEA MIHĂIEȘ, sau alte instituții să utilizeze banul public în scopuri personale și să-și construiască o …„operă”. De cele mai multe ori persoanele în cauză sunt de o aleasă mediocritate, de unde sărăcia spirituală și cărțile care valorează cât hârtia folosită. O metodă eficientă de a publica este funcția. Parlamentarii, primarii, șefii de la cultură și alte categorii privilegiate au drumul deschis către editurile private, cărora li se oferă, în schimb, comenzi pentru materialele electorale. Bibliotecile publice primesc o sumă pentru achizițiile de carte. Directorul bibliotecii județene, PAUL EUGEN BANCIU, fost redactor cu problemele politice socialiste, dacă mai e și scriitor, își poate eventual alege editurile de la care va lua carte. Mai ales cele cooperante, care în schimb îi pot tipări manuscrisele.  Unii scriitori au o editură sau o publicație și atunci pot ieși pe piață. Două decenii au conturat dictatura noii democrații. Nimeni dintre cei ce au ieșit pe străzile Timișoarei în 1989 nu și-ar fi putut închipui că răsare o nouă lume privilegiată, care nu aparține tuturor românilor.

Advertisements