Revoltim (I)

PAGINI DE REVOLUŢIE LA TIMIŞOARA
FERESTRE DESCHISE. Plutea în eter Marea Schimbare din Europa de Est. Timişorenii, aspirând spre statutul de oameni moderni şi informaţi, îşi instalaseră antene sofisticate; nu mai prea ascultam plăpândele emisii de două ceasuri ale Televiziunii noastre. Aveam privilegiul aşezării geografice şi evenimentul căruia îi consacram multe ore, îndreptând antenele spre Budapesta şi butonând emisiunile vecine, reprezenta „revoluţia de catifea” de acolo. Transmisiile în direct din Parlamentul pe care, după primul război mondial trupele române arboraseră tricolorul şi, zice-se, o opincă, erau urmărite nu numai de cunoscătorii limbii maghiare. A fost impresionant când un imens drapel, înalt cât clădirea, a fost ridicat, încet şi solemn, ca pecetluire a schimbării regimului; stema socialistă fusese decupată şi rămăsese o gaură prin care bătea vântul. Mai târziu Monica Lovinescu avea să elogieze revoluţionarii noştri pentru „originalitatea ” actului de a decupa stema. Dar noi, timişorenii, ne-am inspirat după modelul vecinilor, iar extirparea stemei a fost adoptată ulterior în ţară. Ştiind de existenţa unei păduri de antene îndreptate spre alte canale decât Bucureştii, Ceauşescu a sugerat ca ele să fie date jos, lucru tergiversat şi lăsat baltă, căci ar fi implicat o armată întreagă de demolatori. Şi vântul de libertate a continuat să ne fâlfâie perdelele, în noapte…
TULBURĂRI, AMĂRĂCIUNI ŞI PRIMEJDII. Organizaţia de partid a scriitorilor timişoreni şi-a trimis delegatul la ultimul Congres. Anghel Dumbrăveanu. La întoarcere acesta ne-a povestit cum fuseseră percheziţionaţi delegaţii la intrare, să nu aibă arme asupra lor. Apoi urmă decepţia: conform evenimentelor din ţările vecine, aşteptam ca preşedintele să-şi anunţe demisia. Acceptul continuităţii, „realegerea” lui Ceauşescu ne-a făcut să ne direcţionăm, în aceeaşi seară antenele spre alte posturi.
FOAMETE DE SĂRBĂTORI. Marele combinat „Comtim”, cel mai mare tăietor de porci din Europa, trimitea zilnic maşini pline cu pachete de bunătăţi, la partid, securitate, miliţie, unde erau distribuite gratuit. Noi, ziariştii aveam acces la bufetul PCR, unde se aduceau produse fabricate în premieră, mostre pentru export, ale combinatului, minunăţii cum n-a văzut Uniunea Europeană; se făceau cozi interminabile, delegaţii „de la centru” aveau întâietate, intrau în faţă şi cumpărau totul. Un delegat din București a interzis produsele Comtim și la acest bufet. Localnicii se mai luptau pentru nişte şniţele, care, chipurile, trebuiau consumate în incintă, nu duse acasă, familiei. Ajunsesem să furăm din propriile farfurii, la bufet, acele bucăţele de carne, să le punem în hârtii, să le dosim în buzunare şi să le ducem copiilor. Astea au fost „avantajele” presei în 1989, pentru care am fost invidiaţi de populaţia care stătea la cozi pentru picioare cu ghiare – „Adidaşi” şi şorice. În Timişoara fu instalat prim-secretar un satrap, Ilie Matei, care s-a angajat să ne „golească şpaisurile”(cămările pentru alimente) şi frigiderele, să ne aducă la „supă de lemn – în rând cu ţara”. Bănăţenii, prin tradiţie sunt oleacă mai preocupaţi de nivelul lor de trai decât de libertatea de expresie, ca să zic aşa. Timişorenii nu se mulţumesc cu ciorba de urzici, pe care le-o „preconizează” din când în când câte o „conducere superioară”, aşa că aici va fi întotdeauna o „verigă slabă”, care va ceda ori de câte ori o administraţie incompetentă va impune curbe de sacrificiu… În acel ajun de Crăciun ne uitam lung la câte un fericit cartierist care-şi tăia porcul în spatele blocului şi-l agăţa pe bara de bătut covoare pentru tranşare…
TRAGICUL ÎNCEPUT. A trebuit să stau, cu prilejul Congresului, „de serviciu la telefon”, la redacţie, dormind cu somnifere, pe o saltea pneumatică; spre groaza mea, la scurt timp s-au reluat „permanenţele la telefon”, când au început evenimentele la biserica reformată. Despre acestea eu nu prea ştiam multe, locuind în periferie, în zona opusă a oraşului, care e de dimensiunea Bruxelles-ului. Oricum, instituţiile erau păzite, în redacţie se şi baricadaseră colegii, din ordinul partidului. Mi-au telefonat să stau acasă, că în centru se dau „lupte de stradă”. Am plecat spre sediu; troleibuzele opreau numai pentru cei ce aveau ca destinaţie centrul oraşului. Am observat că mulţi dintre aceştia doseau sticle cu alcool în buzunare, aşa că, presimţind ceva neplăcut, m-am întors din drum. După un timp, deasupra centrului se vedea deja un imens nor de fum negru. Au fost incendiate magazine, ardeau blănuri scumpe şi grămezi de cărţi, „Operele complete” copertate în roşu-sângeriu…
„SE TRAGE!”…Apoi a venit înserarea şi au răsunat împuşcături. La început credeam că sunt petardele de sărbători. Apoi ne-am dat seama că se trage. Puternic, cu armament de toate calibrele. Nu în aer, ci în plin. Uruiau surd blindatele. Deasupra oraşului urlau elicopterele, patrulând în nocturnă şi, poate, trăgând. Vecinii ne chemau din stradă la magazinele sparte: „Haideţi, veniţi cu noi!” „Sunt şi pui congelaţi; ce mai staţi?” Şedeam în balcon şi lăcrimam cu toţii; credeam că au fost omorâţi mii de oameni…Apoi, la miezul nopţii se petrecu Fenomenul : însuşi Cerul se revoltă, în plin decembrie, cu o canonadă grozavă de trăznete şi o ploaie de vară, torenţială. Apa a spălat sângele de pe străzi…Cadavrele dispăruseră. Patrulau trişti soldaţii uzi leoarcă…Alimentare sparte, chioşcuri de presă calcinate, pereţi înnegriţi de incendii, ca după război. Pe jos, spre redacţie, luni, 18 XII.
MOARTE ŞI TRANSFIGURAŢIE. Aflăm că un coleg ne-a fost împuşcat. L-au dus acasă ai lui. Au venit nişte indivizi şi l-au luat, l-au răpit forţat, fără să ţină cont de voinţa familiei. (Cadavrul avea să fie incinerat la Bucureşti). Eram revoltaţi, pe măsură ce aflam amănunte. Presa a fost însă obligată să condamne „ huliganii, spargerile şi incendierile”, care au declanşat intervenţia armatei. Să insinueze că forţe din afara ţării vor să destabilizeze… A fost perturbată vizita în Iran a lui Ceauşescu, dar pe moment revolta a fost ca şi înfrântă. Însă marile „colective de oameni ai muncii” fierbeau. Au ieşit în coloane masive zeci de mii de muncitori, ocupând centrul oraşului, printre blindate; într-o asemenea mulţime nu puteau să tragă fără a săvârşi un şi mai monstruos masacru. Din balconul Operei, devenit stat-major, Timişoara a fost declarat primul oraş liber al ţării…Mergeam acolo ca în pelerinaj, pentru a asigura o prezenţă cât mai masivă a populaţiei în spaţiul emblematic al oraşului. La un moment dat ne-am împuţinat; mulţi s-au retras, la odihnă, apoi au revenit cu forţe noi. Zile întregi am aşteptat în Piaţa Operei; vorbitori se succedau la microfon. Se zvonea că armata va rade oraşul în întregime. Că sunt rachete care deja ţintesc oraşul. Important e că nu ne mai era frică; încă nu venise frigul, se putea sta afară, ambianţa era civilizată, amiabilă, se strigau lozinci, între care „Jos comunismul!”. După exemplul demonstraţiilor din ţările vecine, s-a constituit primul partid democratic, ad-hoc, în aer liber la propriu şi la figurat…Veneau camioane cu hrană, din balcoane locatarii lăsau în jos apă de băut, în sticle legate cu sfoară…Asupra „balconiştilor” s-a tras din puşti cu surdină, cu gloanţe mici, „Vidia”; coborând în stradă, un cunoscut mi-a arătat paltonul, găurit, cu glonţul rămas în căptuşeală. „O să-l păstrez ca amintire!” Magazinele devastate erau păzite „în dispozitiv” de miliţieni şi de nişte civili îmbrăcaţi în haine de piele şi care aveau automate mici, moderne. Aceşti „tipi speciali” au fost retraşi rapid. Nu îi cunoşteam; erau, probabil, de la „centru”…
SECONDO TEMPO. Apoi a venit discursul ceauşist şi revolta din Capitală.
În oraş se trăga din nou; în plin centru aveau loc tiruri între armată şi securitate. Ploua cu gloanţe din toate direcţiile şi nu ştiam, atunci, cine şi de ce trage. Tramvaiele treceau repede, fără să oprească în staţiile cu pericol, în interior pasagerii stând pe burtă.
Emite din nou Radio Timişoara, după ce studiourile teritoriale fuseseră desfiinţate; dau fuga acolo şi primesc o primă misiune. În plin infern – grindină de gloanţe – conduc o delegaţie de ziarişti francezi la sediul miliţiei judeţene. Cu maşina lor, ciuruită. Am fost lăsat să intru, cu legitimaţia de presă, străinii însă n-au fost acceptaţi. Sediul fusese devastat de populaţie; ceştile de cafea caldă erau aduse pe birouri răsturnate şi pe mormane de hârtii. Împrejurul clădirii erau grămezi de tuburi de cartuşe goale, şepci şi mâneci de uniformă, zmulse. Ni s-a spus să nu luăm tuburi ca amintire, că am putea fi percheziţionaţi şi consideraţi terorişti. Un medic în uniformă a acceptat să acorde un interviu în franceză; reţin: „Miliţia şi securitatea au fost alături de popor”, lăsând să se înţeleagă că a tras doar armata…
TEROAREA. În căutarea cadavrelor Timişoarei, au fost excavate cimitire în care fuseseră îngropaţi, mai de multă vreme, indivizi fără familie, vagabonzi veniţi de aiurea. Aflaţi într-o stare avansată de putrefacţie, aceştia nu puteau fi morţii revoluţiei, dar ziariştii i-au pozat; se voia, probabil, camuflată astfel transportarea adevăratelor victime ale masacrului la Bucureşti, la crematoriu. Cenuşa lor a fost aruncată în gârlă. Pe moment morţii erau consideraţi „dispăruţi”. Ulterior li s-a restaurat identitatea.
Am participat, cu alţi voluntari, la paza intersecţiilor străzilor. Se auzeau împuşcături, de fapt, provenind din sisteme electronice, simulatoare. Nici nu le mai dădeam importanţă; sunau ca nişte Moog-uri, ca sintetizatoarele. Ne-am constituit în gărzi de cartier. Opream maşinile, le controlam de arme. Arestam, supervizaţi de cadre militare, în neştire, oameni consideraţi a fi terorişti. Pe care armata îi ducea cu maşinile şi îi…elibera „după colţ”. Unele maşini care nu opreau erau mitraliate de către militari. Astfel au fost ucişi, din greşeală, de către propriii colegi, oameni nevinovaţi. „De ce ai făcut asta?”, l-am întrebat pe un soldat. „N-a oprit maşina. Am băgat în el toate cele treizeci de din încărcător. Ce dacă a fost căpitan Alexe? Ei, grănicerii, nu ne-ar fi puşcat pe fâşie?” M-am interesat ulterior de soldatul Catrina. L-au lăsat repede la vatră. Unde s-a dus? „Nu ştim, tova…domnule!”
POSTREVOLUŢIA. Haosul şi vidul de putere se transferară curând în toate domeniile de activitate; vechile conduceri ale instituţiilor culturale şi presei, de pildă, au fost automat înlăturate de către grupuri violente de „oameni noi din eşalonul doi”. În paralel cu procesele intentate celor ce executaseră ordinele lui Ceauşescu, peste tot începuse în oraşul revoluţiei „vânătoarea de vrăjitoare”. După puţinele momente de euforie, urmă o lungă campanie de resentimente şi vrajbă, care, iată, n-a apus nici după 15 ani.
P.S. Nu am văzut cetăţeni străini, maghiari sau sovietici; au existat destule nemulţumiri pentru ca românii înşişi să declanşeze această „ revoltă populară”. Din afara oraşului a fost trimis un tren cu mineri sau aşa ceva, înarmaţi cu bâte, pentru a-i tempera pe „elitiştii burghezofili” ai Timişoarei. Când reprezentanţii muncitorimii din oraş au urcat în vagoane pentru a le explica ce se întâmplă, trimişii speciali ai ceauşiei nici n-au mai coborât, iar trenul s-a întors. N-am participat personal la eveniment, dar aşa mi s-a relatat. (În general nu vorbesc decât despre acţiuni la care am luat parte; regret absenţa mea întâmplătoare din duminica sângeroasă, în care n-am stat „sub masă”, ci mi-am ţinut familia la adăpost. Implicarea mea ulterioară în viaţa oraşului a fost fără rezerve). Recent au apărut în presă documente care susţin că a avut loc o lovitură de stat; o fi, dar asta a urmat după violenţele din Timişoara. Un „străin” a fost cert consulul sârb, „pretin” şi spion, Atanaţkovici, care în acele zile fierbinţi ieşea şi de cinci ori din ţară pentru a duce casete şi informaţii la Belgrad. Există o mai veche dorinţă a vecinilor balcanici de a ocupa şi jumătatea românească de Banat (în 1919 şi 1945), împreună cu Timişoara şi Reşiţa. În vidul de putere din 1989 ar fi fost posibil orice; dar se spune că brusca deschidere a graniţelor României a dus la invadarea ţărilor vecine cu turişti români, o „armada” capabilă să descurajeze orice eventuală invazie militară din exterior. Sigur, această informaţie face parte din folclorul de zvonuri din acea perioadă.

Advertisements