Cumpărături la Paris cu regina Maria

La Conferința de Pace de la Paris din 1919 delegația română a primit „întăriri” când regina Maria, acompaniată de trei servitoare durdulii, a sosit cu trenul regal, pentru „reîntregirea țărișoarei. „ Regina a vorbit fermecător peste tot; a atras atenția asupra muncii sale din timpul războiului. (A fost postat  un material de LUCIAN DRONCA). ”Pur și simplu am mers, o Doamne! pur și simplu am mers oriunde mă chemau și aveau nevoie de mine peste tot”. A fost, spunea ea cu modestie, ”un fel de drapel ridicat pentru țara mea.” A fost un eveniment fericit că moștenitorul tronului României s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria a Angliei. Ferdinand era încet, timid și prost; ea era drăgălașă, vivace și adulteră. Noii săi supuși găseau aceasta atrăgător. Iubiții ei îi includeau pe John Boyle, impetuosul milionar canadian din Klondike și cumnatul lui Brătianu, care era tatăl, se spunea, a tuturor copiilor ei cu excepția celui care a devenit dezastruosul rege Carol (al II-lea, n.n.).
Era de asemenea foarte extravagantă. Călătoria ei la Paris a fost la fel de importantă pentru a face cumpărături, precum a fost și pentru Elena Udrea. Maria venise  pentru a face servicii țării ei. ”România”, declama ea, ”trebuie să aibă Transilvania, de asemenea și Basarabia. Și cum ar fi dacă, din lipsa unei rochii, o concesie ar fi pierdută?” Pe soțul ei, regele, îl ignora; pretindea că o scrisoare trimisă de el la Paris care conținea instrucțiuni a fost ”aproape imposibil de citit dar întrucât prima propoziție menționa că avea deplină încredere în ea nu a mai încercat să citească restul scrisorii.”
Din apartamentul de la Hotelul Ritz, s-a pornit să îi cucerească pe cei puternici. A încercat să îl convingă pe Foch, cu ceva succes, să trimită arme României, în aparență pentru lupta acesteia împotriva bolșevismului. L-a flatat pe House, care o găsea ”una dintre cele mai fermecătoare personalități dintre toate femeile de viță regală pe care le-am întâlnit în Vest.” Ambasadorul britanic la Paris a luat cina cu ea: ”Cu adevărat este cea mai plăcută femeie și dacă nu ar fi atât de simplă ai crede că este foarte încrezută.” Ea l-a întrebat pe Balfour cu drăgălășenie dacă ar trebui să vorbească cu Wilson despre cumpărăturile ei recente sau despre Liga Națiunilor. ”Începeți cu Liga Națiunilor”, a sfătuit-o el ”și încheiați cu cămașa roz. Dacă vorbiți cu Lloyd George, începeți cu cămașa roz!”
Lloyd George o găsea ”foarte frivolă, dar o femeie foarte inteligentă”. Clemenceau era amuzat de ea. I-a vorbit însă deschis, totuși, despre faptul că nu îi plăcea că România a făcut pace separată cu inamicul și despre antipatia sa pentru Brătianu. Când a acuzat că România vrea partea leului din Banat, Maria i-a răspuns cu șiretenie jucăușă: ”de aceea am venit să îl văd pe vărul ei, Tigrul.” Clemenceau a replicat imediat: ”Un tigru nu a avut niciodată un pui de la o leoaică.”
Marele ei eșec a fost Wilson. L-a șocat la prima lor întâlnire vorbind despre dragoste. Grayson, doctorul lui Wilson, confirma: ”Nu am auzit niciodată o doamnă să vorbească despre astfel de lucruri. Cu adevărat nu am știut unde să ma uit, atât eram de stânjenit.” Maria s-a autoinvitat apoi la prânz, ”împreună cu unul sau doi dintre domnii din anturajul meu”. A sosit cu o jumătate de oră mai târziu cu un anturaj de zece persoane. ”Cu fiecare moment de așteptare”, menționa un alt invitat, ”puteam vedea din modul cum se lăsa falca președintelui că o parte din România va fi secționată”. Regina a crezut că prânzul s-a desfășurat foarte bine; într-adevăr, considera că timpul pe care l-a petrecut la Paris a însemnat mult pentru ajutorarea poporului său. ”Am argumentat, am explicat, am rupt nenumărate lănci în apărarea lui. I-am dat țării mele o față.”
Ea ar fi putut să fie sfătuită mai bine să petreacă mai mult timp în compania subordonaților marilor oameni. Pe 18 martie, Comisia pentru probleme românești a împărțit premiul care îl reprezenta Banatul, cu treimea vestică trecând la Iugolavia și cea mai mare parte a ce rămânea la România. A dat de asemenea Iugoslaviei aproape un sfert din Baranya și cu mult peste jumătate din Backa la capătul vestic al Banatului. Experții americani, preocupați ca întotdeauna de principiul etnic, au insistat pe o zonă predominant maghiară în jurul orașului Szeged care trebuia să rămână la Ungaria. La 21 iunie, în ciuda protestelor pasionale ale românilor, Consiliul Suprem a acceptat recomandările. Sârbii au cauzat probleme pentru scurtă vreme refuzând să evacueze o insulă pe Dunăre (Ada Kaleh, n.n.) care a fost acordată României și în toamna lui 1919 au existat momente de tensiune între Iugoslavia și România în Banat. Abia în 1923 cele două țări au acceptat cu reticență să respecte ceea ce s-a decis la Paris.
Cu toate acestea, noua linie pe hartă nu putea să împartă populația exact. Aproape 60 000 de sârbi au fost lăsați în România, în vreme ce 74 000 de români și aproape 400 000 de unguri au rămas la Iugoslavia. În noua lume a statelor organizate pe principii etnice care a triumfat în centrul Europei, situația unor astfel de minorități nu era liniștitoare. Prea adesea membrii acestora erau tratați ca intruși, chiar dacă se aflau acolo de secole. Atât România cât și Iugoslavia au urmărit politici de asimilare. Iugoslavia în cele din urmă și-a grupat teritoriile care le moștenise de la Ungaria în Voivodina; Belgradul conducea cu o mână de fier. Sârba a fost declarată limbă administrativă; semnele pe magazine trebuiau să fie în alfabet chirilic, deși grafia latină putea fi folosită atâta vreme cât era plasată dedesubt; concertele trebuiau să includă un anumit număr de piese sârbești; ziarele și manualele de școală erau strict cenzurate…

Advertisements