Cum să falsifici un Stradivari (interviu)

-N-aș dori să-mi luați un interviu. O să vă introduc în lumea mea, cu condiția să scrieți despre ceea ce ați văzut doar peste treizeci de ani. Dacă veți deconspira totul de pe acum, publicul meloman ar trăi o profundă decepție, filarmonica își va pierde auditoriul, turnee vor fi sistate și veți fi personal într-un pericol, de moarte.
-Domnule, sunteți concertmaistrul meu preferat. Care ar fi pericolul?
-Sunt lutier, domnule, mai ales lutier. Amator, dacă vrei, dar am dus păcatul ăsta atât de departe încât am principii și metode radical diferite de fabrica de instrumente cu corzi din Reghin. Un cuvânt în plus și domnii de acolo dau faliment și-mi pun la rându-mi viața în pericol. În fine, ai ascultat VALSURI NOBILE ȘI SENTIMENTALE de Ravel. Eu mă ocup mai ales de FALSURI, nobile și sentimentale. Vino în subsolul casei mele…E plin de cadavre de instrumente, eu încerc să le redau o oarecare existență…Uite aici, mi s-a adus spre reparare o lăută orientală. Când posesorul ei a aflat că nu e chitară, mi-a dat-o, în schimbul unei chitare Reghin, din comerț…Oh, nefericita doamnă de acolo este o AMATI de patru secole. Stăpânul mi-a lăsat-o, pentru că oricum nu avem ce să mai facem cu ea…Asta e o viola d`a braccio și aparține unor cântăreți de muzică populară care voiau să aibă o violă normală. Toată lumea știe că eu folosesc un PRESENDA autentic. Nu mai există urechi care să fi ascultat o asemenea vioară de două secole, așa că, pentru a-i spori farmecul, o păzesc, am un pistol la brâu, cu permis, desigur, și o duc cu mine prin toată filarmonica, chiar și la closet. E un instrument bun, când am cumpărat-o am deschis-o, ca să-i văd eticheta. Proprietarul știa că e un fals, așa c ă mi-a dat-o ieftin, dar asta a rămas între noi. Falsificatorii s-au servit de etichete îmbătrânite forțat, ștampile etc. Unii au înlocuit porțiuni din instrument, au intervenit pe structura sa intimă, pe biografia sa, pentru a căuta sonorități noi. Dacă vreți date, din două mii de cremoneze, abia patruzeci s-au dovedit a fi veritabile. Trei sferturi din instrumentele care mi-au trecut prin mâini reprezintă FALSURI. Iar cele câteva autentice italienești le-am putut cumpăra de la pseudocunoscători și pretinși experți, care erau convinși că SCAPĂ de niște falsuri. Eu am metodele mele de expertiză,
-V-ați ocupat de instrumentele colegilor dumneavoastră?
-Dar cum. De pildă, Orban crede că are un Guarneri, Cretzulesco o viola d`amore, toată lumea știa asta, asculta vrăjită concertele. Și alți colegii au făcut achiziții costisitoare. Le-am găsit dovezi că sunt inautentice. Geșeală de neiertat. Unii și-au azvârlit cât colo vechiturile, cu toate că sunau mai bine decât sicriele acelea lucioase, din vitrine, nou nouțe. Așadar colecția mea s-a îmbogățit de pe urma acestei ruperi cu trecutul. Trebuie să vă mai spun că atelierul meu este și un laborator de cercetare, că am reușit să repar numeroase instrumente și, studiind metodele vechilor lutieri, mă apropii de elaborarea unei metode de fabricație, care va fi, desigur, brevetată. Este un secret al meu. Tinere domn, nici nu-ți imaginezi câtă emfază există la purtătorii de instrumente având semnături celebre, încât pe podium interpretează mai ales semnătura decât instrumentistul. Puțini știu că în afara sunetului italian există și unul tirolez, și acolo au fost lutieri importanți. Guarneri a lui Orban , pus între ghilimele, era un vechi instrument, dar purta și eticheta îmbătrânită forțat. Se vedea clar că puține elemente rămăseseră din cele inițiale. Gâtul fusese înlocuit – la apariția corzilor moderne fusese necesară o construcție care să reziste la tensionări superioare. Tensionarea mărită de acordaj schimbând stările de tensiune în sistemul elastic care e cutia de rezonanță…
-Nu se expune domnul Orban riscului de a i se fura vioara?
-Aici e o chestiune mai complicată. Violonistul care are un asemenea instrument necesită și pază. De cele mai multe ori însă el concertează cu o sosie, da, cu alt instrument decât cel prețios. Are o colecție de vreo patru viori. Crezi că a sesizat cineva diferența? Prestația lui Orban este bună, așa că toți o atribuie instrumentului, nu omului. Dumneata câte viori Stradivarius ai văzut vreodată?
-Două sau trei. Adică i-am intervievat pe Ion Voicu, Yehudi Menuhin și Stefan Ruha. În cabinele lor, așa că erau și păsările prețioase alături. Dacă nu cumva erau dublurile originalelor. Am observat că sunetul viorii lui Orban este diferit, e un pic scurt, fără echo și nițel cam dur. Nu se compară cu elasticitatea și nuanțele fine ale celorlalte trei viori, care, presupun, erau autentice.
-Aici e posibil să te fi înșelat urechea. E vorba de stilurile interpretative diferite, dar și de iluzia pe care ne-o facem. Menuhin avea un stil aproape feminin de a cânta, își pleca obrazul pe cutia de rezonanță, contopindu-se cu ea ca într-o duioasă telenovelă. Menuhin avea un SERAFIN, Enescu la fel. Edvin Marton avea un Sradivarius Golden, valorând patru milioane de dolari. Toată lumea crede că Stradivarius e cel mai bun. Eu aș prefera un Guarneri. S-au păstrat mai puține exemplare, sunt mai scumpe.
-Probabil că și la Paganini corzile păreau că plâng, precum soția lui, trezind bănuiala legendară că ele ar fi fost făcute din intestinele ei.
-Nici un alt domeniu artistic nu e atât de plin de mister, precum este muzica și implicațiile ei. De altfel, Paganini cânta la o Guarneri del Gesu, o așa numită IL CANONE. Să nu mai spui că te pricepi la viori, așa ceva nu există. Doar un lutier poate demonstra ce e autentic. De pildă, în epoca lui Stradivari, viorile erau făcute din altfel de lemn de molid și arțar decât azi, deoarece între 1550-1850 a fost în Europa mica eră glaciară. Nici un element chimic nu poate reproduce asta. Îngâmfatul Napoleon avea trei Stradivarius, imperatorul le cotropise. Nu înțeleg de ce l-a interesat și un violoncel produs de același lutier, aparținând unui anume Duport, pe care l-a scăpat din mână și până azi nu s-a reparat, din motive de material, pe care ți le-am spus…În acel gest imbecil se vede că împărații mai bine și-ar ține în mână săbiile, decât să agreseze, volens-nolens, un instrument muzical.
-Orice lutier are un secret. Care este cel mai mare secret al dumneavoastră? După câte știu, ați reparat și niște viori din țările socialiste.
-Aveam, într-adevăr, un fel de club al lutierilor, prin el am dobândit o oarecare notorietate. Filarmonica noastră de provincie a concertat odată la Kiev. Acolo am fost contactat pentru o importantă lucrare. După cum se obișnuia în țările socialiste, statul cumpăra un Guarneri sau un Stradivarius și-l acorda, spre folosință, celui mai bun violonist al republicii unionale din acel moment. Cu ani în urmă, Serghei Vasilineț, un virtuoz ( a concertat și la București, un Wieniavschi), cel ce folosise ani buni instrumentul statului, murise. Familia sa era plină de muzicieni, dar care era compusă din violoniști mediocri, dar nici nu se gândea să restituie instrumentul. În urma repetatelor presiuni, inclusiv kaghebiste, fiica violonistului, Vanda, a declarat că Guarneri este nefolosibil, necesitând reparații. Destul de ciudat mi s-a părut gestul Vandei de a mă contacta. Eram o simplă cunoștință a tatălui ei, o persoană particulară, nu o firmă de stat. Firesc ar fi fost să restituie instrumentul Ministerului Artei, așa cum e, statul urmând să-l repare unde știe. Nu, era musai să-l predea gata reparat, pe banii ei, ciudat, era ca un cadou făcut patriei? M-am simțit brusc o persoană importantă. Rusoaica (spun așa că e mai ușor de pronunțat decât „ucraineanca”) a venit cu mine, cu avionul, la Iași, cu două cutii în mână și soțul pe post de însoțitor. I-am cazat la mine câteva zile, au stat lângă mine în timp ce trebăluiam în atelier, cu vioara lor. Altceva?
-Și mai departe?
-De crezi că ar exista un mai departe? Era clar că Vasilineț avea acasă o adevărată colecție de viori. În primul rând nu e obligatoriu, dacă ai un Stradivarius să și concertezi cu el. Asta e o treabă importantă pentru public. Sunt înclinat să cred că, pentru siguranță, vioara aia a stat mai mult în seif, s-a degradat prin nefolosire. În al doilea rând nu pot să știu, sau nu vreau să știu dacă am reparat ceea ce trebuia, sau numai o sosie. De fapt am intervenit pe ambele instrumente, care mi s-au părut deosebite. Ceea ce nu mai știu și nu mă interesează este faptul că nu știu CARE instrument l-au înapoiat statului. Înclin să cred că Guarneri a rămas la ei acasă, în seif. Nu cred că au la minister prea mulți lutieri care să deosebească o etichetă îmbătrânită forțat de cea autentică.
-Ați „îmbătrânit” o etichetă forțat?
-Nu pot să-ți răspund decât că știu cum se face asta. Rușii au plecat acasă cu două viori foarte asemănătoare, din care una era originalul. Una din ele a fost împrumutată pentru câțiva ani unui tânăr talentat și de viitor, Kamberski, care face turnee, dă concerte în peșteri și în stradă, nu știu dacă e păzit întotdeauna. Ceea ce îmi induce un serios semn de întrebare este faptul că acest ins, considerat excentric, nu pare să știe că se fură pe rupte raritățile. Poate că nu e cu adevărat o raritate ceea ce are el în mână. În recitalul pe care l-a dat într-o salină din Ardeal, show-ul a inclus balerini de la Balșoi, proiecții, elemente care au putut cu ușurință estompa din generozitatea sunetului unei IL CANONE. Nu știu, o face intenționat pentru a acoperi sound-ul unui instrument, altul decât cel pentru care vine un public așa nmeros?
-Cred că mi-ați spus cam totul.

Advertisements