Cenaclul

Discuții amicale
Discuții amicale

Criticul literar MARIAN ODANGIU s-a pronunțat, în ședința dedicată Editurii Excelsior Art și despre volumul nostru, „Armura demnității”: „Acest ultim volum al lui Bureriu este aproape și departe de ceea ce era la început. Se remarcă poziționarea lui față de real, eseul în marginea pamfletului. Preferința sa se îndreaptă spre stilul clasic, pe un background modern. El este mereu un răzvrătit, cu nemulțumiri perpetue, utilizând ironia, sarcasmul, imprecația. Sunt extrem de spectaculoase aceste poeme ca imagistică și metrică. E spectaculoasă arta de a spune noutăți în versuri clasice. Remarcabile inventivitatea imagistică și rimele surprinzătoare…” Exemplificare:
REVOLTĂ
Nemernicesc vecinii, cu zgomot, prin pereți,
Activități adverse, viață inutilă,
Crezând, de nesimțire, că poate mâine veți
Strălumina Oceanul de ură și de silă.

E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând
Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,
Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând
Și-un uliu vechi în lună cu aripile bate.

Îmi iau, cu tremur, drogul acesta, necinstit,
Să dorm, visând avioane, planând peste ghețari.
Se subțiază timpul și tot mă compromit
Prin anii-aceștia, care-s din ce în ce mai rari.

DE RĂDĂCINI NE PRINDEM

Ascult trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuaru-acesta pe-o vreme sfânt- senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi bate-o briză neagră, chiar dacă-i lună plină.

Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Din craterul acestui canion flambat cu flori,
Se văd păduri de stele, când cosmosul răsună.

În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.

Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.

PRIMĂVARĂ DE PIATRĂ

Sindromul vegetării, fără de sevă,-n vene
Somează firul ierbii-n aprilul cu ploi reci
Şi creşte-o blană verde, îmbărboşind alene,
Tăcut, pământul veşted, cu izul său de veci.

O mare oboseală-i tăcerea-n priveghere;
S-a resemnat şi vântul, ce-acum atârnă flasc.
Dar se usucă totul când soarele pe cer e
Şi-n insule – viaţă – pisicile mai nasc.

Răsar şi flori, din plastic, fără miros, acide,
Obscure imitaţii de spectru vegetal.
Deşertul fără apă încet se sinucide
Pe dealuri cocoşate de-un galben triumfal…

…Apoi, în locul morţii, secerătoare apar,
Cu fierul şi cu fiara răzând tot ce crescuse
Din soare; comandoul, se pare,-i necesar.
Şi-i nefiresc pământul, şi-s ierburile-apuse…

Advertisements