A treia Europa – Republica Banathia

Bunicul meu ]ntre militarii imperiali
Bunicul meu între militarii imperiali

 

001

Proclamată înaintea Republicii Ungare.
I.
Foarte puţin cunoscută şi cercetată a fost scurta și semnificativa existenţă a Republicii Bănăţene/BANATHIA, între 31 octombrie 1918 – 21 februarie 1919. O republică într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care Europa Centrală monarhiile se transformau în republici social-democrate. De amploare a fost și mişcarea social-democrată bănăţeană, bazată pe existenţa unui proletariat numeros în oraşele regiunii, pe atunci bine dezvoltată industrial. Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă, ca și cea din Ardeal. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de dr. Otto Roth.
…Starea de spirit tensionată a populaţiei timişorene se conturează în toamna anului 1918. La 31 octombrie, are loc o mare demonstraţie de stradă la Timişoara, revendicările fiind mai curând de stânga. De altfel ziua de lucru de 8 ore, în sistem american s-a introdus imediat după proclamarea republicii. Dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria şi locotenentul colonel Albert Bartha, şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntaşii locali şi decid ca la adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstraţia de stradă, în cadrul căreia au fost dstruse simboluri/însemne ale fostului imperiu, să înfiinţeze Sfatul Poporului din Banat. La adunarea din 31 octombrie, dr. Otto Roth devine președintele republicii Banathia, cu capitala la Timișoara. Zonele rurale, locuite de români, aspirau și ele spre o republică țărănească.
Republica Bănăţeană (BANATHIA) a fost prima de acest fel din Europa Centrală, în contextul unui reviriment social-democrat. În contextul Tratativelor de Pace de la Paris, încă nefinalizate, ideea acestei formule statale provizorii era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, Mureș-Tisa-Dunăre-munți, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor. Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă, fier și mai târziu în uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale.
…În piaţa primăriei, Otto Roth a anunţat răsturnarea vechiului guvern din patria-mumă, Budapesta şi sfârşitul războiului mondial, Generalul Hordt, comandantul garnizoanei şi al corpului de armată austro-ungar din Timişoara, a anunţat întrunirea ofiţerilor la ora 11 în sala mare a Cazinoului unde el a citit telegrama împăratului Carol, prin care era recunoscută prăbuşirea monarhiei dualiste şi li se dădea tuturor militarilor dezlegarea de jurământul depus faţă de aceasta. A replicat căpitanul Aurel Cosma, preşedintele PNR Timiş (viitorul prefect de Timișoara sub guvernul de la București), comunicând constituirea Consiliul Naţional Militar Român, primul de pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei, declarând că se subordonează Marelui Sfat Naţional Român, dar că vor contribui la păstrarea ordinii şi a liniştii interne. Tot atunci s-au constituit consiliile german şi sârbesc. Bartha i-a solicitat lui Cosma cooperarea în interesul asigurării aprovizionării cu alimente şi cu cele necesare pentru menţinerea ordinii publice şi apărării avutului public şi particular. Cosma a refuzat problema alimentară, nu și pe cea a menţinerii ordinii publice. Aprovizionarea cu alimente a Timişoarei era făcută cu sprijinul satelor din preajmă, dintre care multe aveau şi populaţie românească. Republica se va ocupa fără Cosma de alimente, ba mai târziu a trebuit să hrănească și armata de ocupație sârbă…
Din “Sfatul poporului”, această formulă populară în acest context, (și în Ungaria a fost proclamată o republică a sfaturilor) urmau să facă parte reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor şi ai tuturor păturilor sociale bănăţene. Acest organism urma să reprezinte Banatul pe lângă Antantă. Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Naţional Militar al Şvabilor din Banat. Proclamarea Republicii Bănăţene a fost primită și la Reşiţa, oraș multietnic, cu cel mai mare entuziasm. Au fost înfiinţate Consiliul Naţional şi o gardă menită să menţină ordinea publică şi protecţia întrucât vechea poliţie şi jandarmerie dispăruseră. Consiliul Militar Naţional Român, într-un comunicat adresat populaţiei arată că s-a ataşat Consiliului Naţional Român Central de la Arad,unde era o puternică mișcare PNR-istă, iar în consecință va recunoaşte numai dispoziţiile acestuia. Era o despărțire de Timișoara, prin care se respingea ideea autonomiei Banatului sub forma Republicii Bănăţene şi totodată o exprimare a voinţei de Unire cu înapoiata Românie. Așadar, Cosma decisese ca jumătate din Timișoara să treacă la regat.
Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…
Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul penerist Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoare, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Emanoil Gojdu (Gozsdu Elek), ca jurist la Budapesta l-a acuzat pe Braniște de un naționalism care încinge fără sens spiritele…Muncitorii și soldații nu au însemnat toată masa lugojenilor, oraș multinațional și tolerant. Prima înjumătățire a Banatului nu s-a creat între Serbia și România, ci în însuși interiorul noului stat, recunoscut, deocamdată, ce e drept, doar de Ungaria.
“Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, în fond, același lucru îl cerea și Adunarea de la Alba Iulia, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici faza de la Alba Iulia nu a fost un plebiscit.
II.
Teritoriul evacuat de armata Ungariei trebuia ocupat de forţele aliate. Fără aprobare, considerându-se îndreptățite, unităţile militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. Cum prevederile armistiţiului vizau direct şi Banatul, aflat la sud de Mureş, trupele sârbeşti, acţionând, vezi-doamne, în numele Antantei şi dorind să pună celelalte state în faţa unui fapt împlinit, au ocupat în scurt timp întreaga regiune, inaugurând un regim represiv impotriva românilor și nu numqi. Ceea ce nu trebuie uitat.
Naivi, Otto Roth şi celelalte autorităţi de la Timişoara au organizat o primire prietenească armatei sârbe, privită ca o aliată. Ei se gândeau acum la obţinerea în timp a independenţei pentru Republica Bănăţeană sub egida Antantei. (Adică a sârbilor!?). Primarul Timișoarei, Joseph Gemml predându-le în mod oficial oraşul. Cu care ocazie, Aurel Cosma a luat cuvântul, cerând ca românii din Banat să fie protejaţi de autorităţile de ocupaţie. Ați reținut, DOAR românii, restul nu conta.
(Aproape în acelaşi timp, la 16 noiembrie, Ungaria se declara Republică independentă, mai târziu aşadar decât Banatul. Comisarul militar al Banatului, Albert Bartha, a fost numit ministru în guvernul de la Budapesta.). Sârbii au dizolvat Garda civilă care menţinuse până atunci ordinea, această atribuţie trecând acum în seama poliţiei şi a militarilor sârbi. În aceeaşi zi au fost desfiinţate toate gărzile naţionale existente în teritoriu.
S-a încheiat o înţelegere cu armata sârbă ca Sfatul poporului să continue să existe şi din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. Întreţinerea trupelor sârbeşti revenea în sarcina Sfatului, adică în cea a administrației republicane, dar controlul aprovizionării acestora era făcut de Consiliul Naţional Sârbesc repede înființat de sârbii localnici, care coopera strâns cu armata de ocupaţie. Sârbii s-au comportat detestabil. Ei au săvârsit acte de violență, au jefuit și au infundat pușcăriile cu cei care se impotriveau.
Armata de ocupație, “antantică” a deportat țărani români în interiorul Serbiei unde au fost puși la lucratul câmpului. Omul de cultură Ion Clopoțel, în volumul REVOLUȚIA DIN 1918, apărut în 1926, care nu a fost reeditat, descrie această invazie, propunând pentru anul 1918 o măsură de retorsiune a militarilor bănățeni care ar fi trebuit să ia o legătură cu românii din Timocul sârbesc, dacă aceștia ar fi dorit. Și au dorit, A.C.Popovici redactând în 1919 tocmai la Cernăuți un document, trimis la Conferința de Pace, prin care cerea ca populația română să fie preluată de România. Act de care Bucureștii nu s-au prea sinchisit, pentru a nu-și supăra vecina Serbie.
Sârbii au spoliat Banatul, demontând fabricile si alte intreprinderi importante, liniile de cale ferata au fost prădate, producându-se astfel pagube estimate atunci la 200 de milioane de coroane, ajustate în prezent, luând în calcul inflația, la 560 de milioane de lei. În doar o zi, aproape două sute de vagoane cu mobilă furata de la particulari sau din instituțiile Timisoarei au luat calea Serbiei. Ceea ce au încărcat pe șlepuri, plute și alte ambarcațiuni n-au mai reușit să care dincolo, timișorenii secând apele Canalului Bega prin devierea lor înapoi, în Timiș, dintr-un loc necunoscut de armata de ocupație, ecluza de la Topolovățul Mic.
Cu timpul, în funcţiile oficiale aveau să fie numiţi o serie de membri oportuniști ai Consiliului Naţional Sârbesc din Banat. Consiliile naţionale româneşti și-au trimis în secret delegaţii la adunarea de la Alba Iulia. Aproape în acelaşi timp au avut loc Adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi Adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România.
Republica Banathia a fost desfiinţată la 15 noiembrie la 1 decembrie 1918. După această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare.
In tot acest timp, Marile Puteri au devenit din ce in ce mai ingrijorate că între sârbi și români se va isca un conflict militar. Colonelul Antonescu, prezent cu un document la Conferința Păcii, 1919: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
Lucrurile devin într-atât de primejdioase că guvernului sârb i se cere sa-si retragă trupele in bucata vestică a Banatului, în Torontal, iar locul să le fie luat de francezi. Românii deportați urmau sa fie repatriați si toate bunurile prădate returnate. Deportații s-au întors, bunurile nu.
Lugojul este preluat de francezi la mijlocul lunii ianurie 1919, fiind primiti cu bucurie. Generalii francezi se instapanesc si in Timisoara, inabusind controlul sarbesc, dar si in Arad. Inainte sa plece, sârbii au luat cu ei arhivele, incercând sa-si ascundă faptele criminale sau cel putin sa nu se cunoasca proporțiile lor. Au insistat in timpul Conferintei de Pace de la Paris pe lângă Marile Puteri sa le cedeze intreg Banatul, care nu le aparținuse niciodată. Cum nu aparținuse, de fapt, nici României. Iniţial, comandanţii armatei franceze nu au intervenit în Banatul ocupat de sârbi, aceştia fiindu-le aliaţi. Francezii au venit însă și cu trupe, au început să treacă Dunărea, iar la 2 decembrie a ajuns la Timişoara o divizie colonială, condusă de generalul Gambetta. Şi ea a fost bine primită de conducerea Republicii Banathia. Francezii exercitau un control asupra comportamentului trupelor sârbeşti din Banat, împotriva cărora mai ales românii făceau tot mai multe reclamaţii. Apoi a sosit pentru informare generalul Berthelot, simpatic poreclit de bănățeni – “Burtălău”. Georges Clemenceau îi scria lui Berthelot că “nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti, care în decursul operaţiunilor au ocupat Banatul, şi să le înlocuim în partea centrală cu trupele generalului Henrys, cu aceeaşi rezervă a hotărârilor finale ale Conferinţei de pace.”
Francezii au prealuat și oraşul Vârşeţ, dar degeaba, că acesta avea să fie atribuit din nou sârbilor.Francezii au pus capăt ocupației sârbești, dar aliații au decis să ofere, drept răsplată pentru declanșarea Primului Război Mondial, în care au dispărut imperiile, o treime din cea mai fertilă zonă a Banatului. SACRIFICÂND DREPTURILE ETNOGRAFICE ALE ROMÂNILOR. Și nu numai ale lor ci ale tuturor neamurilor de aici, de care Clemenceau și mai ales Wilson nu prea aveau habar. De la republică, spre regatul românesc și sârb. Dacă Antanta ar fi admis o republică, Banatul ar fi rămas, așa cum s-a cerul și în Adunarea de la Alba Iulia, în integralitatea sa. Mai târziu revenind în întregime României Mari. Dar demnitarii români nu au fost în stare să păstreze acest teritoriu prețios între granițele sale naturale, Mureș, Tisa , Dunăre și lanțul muntos.
În același timp armata română era ocupată cu…ocuparea Budapestei, realizând acolo lucruri asemănătoare cu ceea ce au făcut sârbii în Banat, adică jafuri, demontarea unor fabrici de armament pe care le-au cărat în țară împreună cu trenuri și vapoare. Și generalul Economu intră în Timișoara când era prea târziu, împărțirea Banatului fiind un fapt împlinit. Dacă ar fi fost păstrată formula republicană, Banathia ar fi revenit integral României, așa cum a fost vorba de la început. O vină o au și fruntașii politici români care nu acceptaseră protectoratul formal al Ungariei și conducerea statului nou format. Actuala formă a României este urmarea unor ciuntiri teritoriale care puteau fi păstrate la proclamarea României Mari.
III.
TAKE IONESCU despre Brătianu și chestiunea bănățeană. “Nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier Timișoara-Baziaș, întreagă. Atunci sârbii au început să atace, printr-un oarecare Vestnici furibund, că se încalcă drepturile poporului sârbesc. În Comisiune această soluțiune fusese obținută de reprezentanții englezi, dânșii tot timpul au ținut să avem această linie și prin urmare Biserica Albă și Vârșețul. Ministrul de externe al Franței a trimis lui Brătianu oficios să-i spună să facă un memorandum și-i garantează Vârșețul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete românești. Brătianu a răspuns prin aceeași teorie a indivizibilității Banatului, la care i s-a răspuns prin frontiera actuală. Aici ne-a adus extraordinarul egoism al domnului Brătianu, încăpățânarea lui care a confundat interesele României cu ale lui. Un număr de 40-50.000 de români care ar fi rămas cetățenii noștri sunt cetățeni ai altui stat.”
Puterile aflate la Tratativele de Pace de la Paris n-au tolerat intervenţionismul sârb în Banat şi pe cel românesc în Ungaria. Generalul Berthelot a intervenit personal. Oricum, Banatul a rămas trunchiat, împărțit între regatele sârb și român, rămânându-i doar faima că a fost prima regiune care a vrut să se helvetizeze, păstrându-și integral teritorul, pentru a nu distruge o structură etnică închegată și o economie de înalt nivel. Dar cu „fruntaşi” care nu s-au înţeles în probleme fundamentale. Roth nu a fost persecutat de noii guvernanți români și s-a retras cuminte la biroul său de avocat, Cosma a fost răsplătit cu prefectura Timişoarei. Republica Banathia ar fi revenit, în cele din urmă în integralitate României, datorită majorităţii populaţiei româneşti.
DOMNUL MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”: “Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o. Fiecare s-a ales cu câte o bucată, mai mare sau mai mică. Două treimi au revenit României, o treime Serbiei şi o sutime Ungariei. În condiţiile în care, la recensământul din 1910, românii reprezentau 37,42% din populaţia Banatului, germanii 24,50%, sârbii 17,97% şi maghiarii 15,31%, existând şi numeroase alte naţionalităţi mai mici numeric. Noile graniţe spintecau regiunea, care până atunci formase o unitate economică închegată timp de secole, dezmembrau familii, distrugeau existenţa prosperă a locuitorilor. Bucăţile încorporate diferitelor state, fără a li se cere părerea şi fără a fi existat o pronunţare explicită a locuitorilor în acest sens, erau considerate de guvernele centrale respective drept părţi constitutive în mod absolut firesc şi normal ale statelor naţionale România, Serbia şi Ungaria.”
După opinia lui AL. VAIDA VOEVOD, cei care urmau să decidă soarta Banatului nici nu ştiau unde se află regiunea disputată de români şi sârbi. Lloyd George l-a intrebat pe I.I.C.Brătianu, la 18/31 ianuarie 1919, ,,que est que ce le Banat?”.”.
Omul de cultură ION CLOPOȚEL: ” la Alba Iulia observă că noi putem cere alăturarea, însă nu suntem îndreptătiti să ne declarăm în numele românilor din Timoc până ei nu cer dreptul lor..”. Ei, timocenii si l-au cerut până la urmă, prin A. C. Popovici, există un document oficial adresat României si Consiliului, prin care românii din Sudul Dunării doreau să facă parte din Regatul României, document rămas fără ecou. Bucurestii s-au făcut că nu pricep, nu voiau, poate, certuri cu sârbii. “Adunarea natională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al natiunii române la întreg Banatul, între Mures, Tisa si Dunăre… N-a fost să fie, pentru că.în Banat suntem pusi deja într-o situatie încheiată. Avangardele armatei sârbesti au înaintat adânc pe teritoriul românesc sub titlu de armată de ocupatie, însă într-o bună zi ne-am pomenit că armata sârbească e o armată de cucerire…Se poate imagina ce se petrecea în Banat la ce torturi era supusă populatia. Au venit zile sângeroase. Fără să astepte hotărâri de la Paris, în 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici a intrat în Timisoara, a disolvat consiliul popular republican. Armata sârbă ocupă întreg Banatul, dizolvând administraţia social-democrată.”. (Parcându-şi caii în biserici). Generalul-guvernator Tolovici voia acest teritoriu anexat la regatul Yugoslav. Au fost persecutaţi mai ales românii, care doreau marea unire şi, cum spune generalul Mărdărescu, „s-au dedat la prigoane, arestări, ba pe plugarii români îi luau acasă, în Serbia, la munci agricole, au făcut pe supăraţii, pe agresorii.”
Țărănistul SEVER BOCU a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă. Cât va dura suferinţa, răbdarea, 5-10-15 ani, nu ştim, dar ceea ce ştim e că o reacţiune e pe drum, masele dezamăgite, decepţionate de greutăţi de trai, urmare fatală a nebuniei dezmembrării, care înlătură condiţii indispensabile, organice de viaţă, detestă până şi ideea de stat naţional, ce poate da loc la aşa ecrescenţe. Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”
GERMANII, izolați de țările lor, aveau un sentiment aparte pentru o republică neutră, în care să nu simtă mereu primejdia foștilor inamici din război. RADU PĂIUȘANU observă starea de confuzie în cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate. De aceea, tendinţele din sânul ei au îmbrăcat formele cele mai diverse. S-a înfiinţat Consiliul Naţional Şvăbesc Consiliul Militar Şvăbesc a fost înfiinţat tot la 31 octombrie 1918, sub conducerea colonelului Adalbert Fuchs. La 3 noiembrie a avut loc la Timişoara o adunare a şvabilor, în vederea alegerii Consiliului Naţional. Au participat intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani, muncitorii fiind orientaţi către social-democraţie. Adunarea, condusă de avocatul Gaspar Muth, a ales reprezentanţi în Sfatul poporului. Fruntaşi, precum Josef Striegl, Rudolf Brandsch şi Johann Rösser, acceptau ideea unei apropieri de români, pe când alţii, ca Gaspar Muth sau Franz Blaskovitz, erau favorabili Republicii Bănăţene. Ei sperau, în acord cu ministrul naţionalităţilor din guvernul de la Budapesta, Jászi Oszkár, că Ungaria se va transforma într-un stat cantonal federativ, după modelul unei “Elveţii Danubiene”. La 8 decembrie 1918, la Timişoara a avut loc o mare întrunire a germanilor, participând reprezentanţi ai 138 de Consilii Naţionale Şvăbeşti din întregul Banat. Cu acea ocazie a fost adoptat “Manifestul şvăbesc”, care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. O parte din şvabii din comitatul Torontal, se orienta către unirea Banatului cu Serbia. Principalul lor lider era Reinhold Heegn din Vârşeţ.
ADUNĂRILE NEPLEBISCITARE. Aproape în acelaşi timp au avut loc adunarea sârbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente (deşi nici în cadrul lor nu a avut loc un proces de consultare a tuturor locuitorilor). Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă la Conferinţa de pace, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor înşişi asupra viitorului lor. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic. De asemenea, ca o chestiune de drept internaţional, trebuie subliniat faptul că în momentul desfăşurării adunărilor naţionale de la Novi Sad şi Alba Iulia, Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sârbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, cum mint numeroase surse de informare, ci era în fiinţă şi la 25 noiembrie, şi la 1 decembrie 1918. Este drept că după această din urmă dată, fruntaşii românilor au fost persecutaţi de autorităţile sârbeşti pentru că participaseră la adunarea de la Alba Iulia, unii fiind deportaţi în lagăre de pe teritoriul Serbiei. Între aceştia s-a aflat şi tatăl tenorului Traian Grozăvescu care, din cauza maltratărilor la care a fost supus, a murit la puţin timp după eliberare.
Armata sârbească rămânea însă provizoriu în zona centrală a Banatului, inclusiv în Timişoara. Tot în ianuarie se deschidea şi Conferinţa de pace de la Paris. La 19 februarie a sosit de acolo o comisie de informare condusă de americanul Goodwin. La Timişoara, el a discutat cu generalul Farret, cu generalul sârb Grujić şi cu episcopul Letić, iar în sala mare a Palatului Lloyd i-a primit în audienţă pe toţi fruntaşii naţionalităţilor din Banat. Cu ce scop, și cu ce urmări? În urma acestei vizite, la 20 februarie armata de ocupaţie sârbească a hotărât să preia şi administraţia civilă a Banatului. În numele guvernului de la Belgrad, dr. Martin Filipon a anunţat toate instituţiile publice din Timişoara că va prelua administraţia teritoriului comitatului Timiş. A fost dizolvat Consiliul Naţional Sârbesc (local), iar a doua zi şi cele ale celorlalte naţionalităţi bănăţene. A fost desfiinţat şi Comisariatul maghiar al Banatului, care îl avea în frunte pe Otto Roth, președintele a fost înlăturat. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, comite suprem fiind numit un oarecare Martin Filipon. Prefect al oraşului Timişoara a fost inginerul Reinhold Heegn, iar căpitan SUPREM orăşenesc dr. M. Jivanovici.
Radu Păiuşan concluziona la aceasta: “Deci, din acest moment, a încetat dualitatea administraţiei în Banat, atât administraţia militară, cât şi cea civilă intrând în competenţa guvernului de la Belgrad. Începând Conferinţa păcii de la Paris, iar Ungaria nemaifiind un partener de discuţie pentru Belgrad, din cauza situaţiei sale clare de ţară învinsă, guvernul de la Belgrad nu a mai considerat necesar să menţină administraţia maghiară, chiar şi numai nominală, asupra Banatului.”
Referitor la încheierea existenţei Republicii Bănăţene, Georg Hromadka menţiona: “Fără a aştepta vreo hotărâre a puterilor învingătoare, ocupanţii sârbi ai Banatului instaurează o administraţie civilă. Ei îi arestează pe conducătorii «Republicii Autonome Bănăţene». Dr. Otto Roth scapă de arestare, cerând protecţia francezilor. Nici măcar patru luni nu a durat existenţa în umbră a «Republicii Bănăţene»”. În replică faţă de intenţia sârbilor de a anexa Banatul, sindicatele din regiune au organizat o grevă generală de protest. Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere, au avut consecinţe nefaste asupra locuitorilor regiunii, amintite şi de Constantin Kiriţescu: “Banatul era o regiune unitară, un tot indivizibil, o provincie aşa fel constituită geograficeşte încât a tăia o parte dintr-însul înseamnă a stăvili şi a compromite viaţa economică pentru fiecare parte. Regiunea muntoasă de est, minieră şi industrială, se completează în mod armonic cu regiunea şesului Tisei, din partea de vest, agricolă. Cele două regiuni îşi furnizează reciproc ceea ce-i lipseşte celeilalte. Orice linie trasă spre a despărţi cele două regiuni ar fi o linie arbitrară care, tăind liniile principale de comunicaţie, atât cele ferate, cât şi cele navigabile, ar paraliza viaţa economică a ţării”.
IV.
În scurt timp, după doi-trei ani, alte personalităţi bănăţene importante, precum Sever Bocu sau Traian Vuia, au început să exprime regrete profunde legat de cele întâmplate şi de tragedia produsă regiunii lor. Însă atunci era deja prea târziu, iar faptele fuseseră consumate. Unitatea Banatului a fost distrusă în 1919 şi nu a mai fost niciodată refăcută după acest moment.
ULTIMA ÎNCERCARE DE A RESTABILI CEEA CE A FOST DISTRUS AU FĂCUT-O GERMANII BĂNĂȚENI în 1920. O ultimă încercare de independenţă din partea şvabilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, ci și regiunea Bacska, teritoriul urmând să fie împărțit în cantoane. Cu un gest repezit și categoric dezgustat, membrii Conferinței de Pace de la Paris au refuzat pentru totdeauna acest plan, care ar fi readus în istorie un stat al cărei identitate s-a pierdut cu timpul.
V.
Prof. Heinrich Lay (Deutschland), povestind despre șvabii bănățeni și participarea lor la evenimente (fragment): “Am letzten Oktober 1918 haben so in Temeswar linksliberale und sozialdemokratische Intellektuelle zusammen mit einer Gruppe ungarischer Offiziere beschlossen, eine Republik zu gründen. Der ins Leben gerufene “Volksrat” ernannte Oberstleutnant Albert Bartha zum militärischen und den Sozialdemokraten Dr. Otto Roth zum zivilen Kommissar der neuen Staatsform. Ungarischerseits meinte man, dass es sich um eine Autonomie im Rahmen des ungarischen Staates handle(…). Roth meinte, durch die Gründung einer Republik die Streitigkeiten zwischen Rumänen und Serben um das Banat aus der Welt schaffen zu können. Andererseits hoffte er dadurch dem ungarischen Irredentismus (unerlöstes Gebiet, das bei Ungarn bleiben sollte) Halt zu geben und schließlich das Banat so zu stabilisieren. Weiter hob Roth hervor, dass durch einen neuen Status des Banats dem Vormarsch der Rumänen nach Westen Halt geboten werden könnte und nicht zuletzt sollte der kommunistischen Bewegung in dieser Gegend ein Ende gemacht werden (…). Zur Ausübung der Volksrechte wurden im ganzen Banat rumänische, ungarische, serbische und schwäbische Nationalräte und bewaffnete Nationalgarden gegründet. Jener der Schwaben wurde am 3.11.1918 ins Leben gerufen und von einer Volksversammlung gutgeheißen. Die bedeutendste Maßnahme, die vom neuen Schwabenrat ausging, war die Verdeutschung der Volksschulen, die nach und nach in den Ortschaften mit deutscher Bevölkerung vorgenommen wurde. Ansonsten waren die ungarischen und die deutschen Räte für das Verbleiben beim ungarischen Staat. Allein die Rumänen waren für die Vereinigung mit dem Königreich Rumänien. Zur Überraschung aller anderer trugen sie damals schon rot, gelb, blaue Bänder. Für die deutsche Bevölkerung des Banats war die staatliche Zugehörigkeit ihrer Heimat die Grundfrage ihres Daseins. In dieser Hinsicht aber waren sie unter sich lange nicht einig. Die Gruppe der Gemäßigten – an der Spitze mit Kaspar Muth und Franz Blaskovics – vertraten Autonomiebestrebungen im Rahmen des ungarischen Staates. Dabei stützten sie sich auf die vom ungarischen Minister Graf Michael Károlyi gegebenen Versprechungen. In der am 8.12.1918 in Temeswar abgehaltenen Versammlung wurde das “Schwäbische Manifest” angenommen, in dem man für die Unteilbarkeit und den Verbleib des Banats bei Ungarn eintrat. Solange sie nicht wussten, wem das Banat zugeteilt würde, verhielten sie sich passiv und nahmen am politischen Leben überhaupt nicht teil. Jene, die gegen den Verbleib des Banats bei Ungarn waren, die Radikalen, teilten sich in zwei Gruppen. Die erste davon war die “Ungarländisch Deutsche Volkspartei”, die ab 1919 “Deutsch-Schwäbische Volkspartei” hieß mit Rudolf Brandsch, Johann Röser, Josef Gabriel, Viktor Orendi-Hommenau u.a. an der Spitze. Sie stützte sich auf die Karlsburger Beschlüsse vom 1.12.1918 und strebte die Vereinigung mit Rumänien an. Die zweite Gruppe der Radikalen, die unter Reinhold Heegn stand, war jugoslawischfreundlich eingestellt und plädierte für den Anschluss des Banats an Südslawien
(…). Mit diesem Vorgehen waren lange nicht alle Deutschen des Banats einverstanden. Im November 1919 wandte sich in der Folge eine andere Gruppe an die Großmächte nach Paris. Die übergebene Schrift “Die Banater Frage – eine europäische Frage. Ein Wunsch der Bevölkerung Südungarns an den Pariser Friedenskongress” verlangte unter gewissen Bedingungen den Verbleib des Banats bei Ungarn. Falls das nicht möglich sei, möge man für das Banat einen unabhängigen Status in Form einer Republik akzeptieren.”
Când va mai fi, în istoria contemporană “Die Banater Frage – eine europäische Frage” ?

Advertisements