Evoluția muzicii jazz-pop-rock

La concert în San Francisco Bay Area
La concert în San Francisco Bay Area

012

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul COUNTER-CULTURE s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi…

1.Am avut ocazia să particip la o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „CHICAGO”. Din studioul de radioteleviziune la care lucrasem prin anii șaptezeci, am difuzat în emisiunile mele de divertisment câteva piese existente în fonotecă ale acestui grup. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. Și eram poate singurul din țară care „dădea în eter” muzică pop-rock americană. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „BLOOD, SWEAT & TEARS” și ”CHICAGO”, interferența cu jazzul, utilizarea „brass”-ului. (În paralel cu ultimul LP BEATLES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, ELTON JOHN, BEACH BOYS, prezenți și ei în emisiunile mele.)

Și iată că, la prima mea călătorie în California, în 2009, i-am ascultat la ei acasă pe cei din „CHICAGO”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „DOOBIE BROS”, în amfiteatrul din Concord (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite și am început de atunci să studiez fenomenul dezvoltării în timp a counter-culturii muzicale, californiene sau având tangențe cu acest stat în special.

2.” Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, The Memphis Horns…Un blogger român scria că Doobie e formația cu o singură piesă ca lumea, „Long Train Running”. Bietul om, știa ce se aude la radio București. Sau la Europa Liberă, pe vremuri. „N-a auzit și alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. Doobie Bross nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, o oaste întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea anglo-saxonă. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar. Ca într-o conservă ermetic închisă această muzică nu se expandează peste mări și țări și nu există pericolul de a se demoda. Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal ne reprezintă autentic, așa cum am fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.
Tinerii au azi la dispoziție o întreagă paletă cu zeci de stiluri noi, care le aparține LOR. Între cei zece mii de spectatori de la Burbank, la concertul care s-a înregistrat nu prea erau tineri mulți, ca la apariția lui Roger Waters la San Francisco. Doobie nu se află în pericol să fie globalizați, ca Paul McCartney. Vor rămâne, până vor trăi, în cercul lor exclusiv , ca într-un club select.

3.Ultimul dinozaur al folk-songurilor, acum câțiva ani, a luat decizia sã plece putin din Canada lui francofonã într-un turneu mondial, incluzând cele douã Americi de Nord. De 14 ani n-a mai pusese mâna pe ghitarã, nu stia cum se va descurca; probabil echipajul îi este deja format. Leonard Cohen a fost mereu desãvârsit. Cu adevãrat un mare. Vocea lui este un monument al naturii, posedă un inegalabil registru grav, un unicat prin finete si acuratete. Folkistul Dylan era mereu un rãspuns al momentului; Cohen prefera sã fie un poet al singurãtãtii, interiorizat, cu toate cã unele din piesele sale au avut un imens suport de popularitate: „Susanne” si fermecãtoarea „So Long, Marianne”, adevãrate explozii de luminã. Nici în relativ recentul song dedicat Vienei artistul nu este unul al multimii si strãzilor. El îsi contemplã, în singurãtatea unei camere de hotel, undeva, în lume, impresiile de un lirism cald si trist. Textele sale sunt poeme, care si-au gãsit, din fericire, acompaniamentul vocal si instrumental chiar în persoana autorului.
4. „THE BEACH BOYS”, californieni și printre altele autorii piesei „GoodVibrations”, la care s-a lucrat mult în studio și a făcut furori în epoca de glorie a contra-culturii sunt încă activi, dau concerte, împlinind și ei o jumătate de veac de activitate.

5.Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la New York David Clayton-Thomas. Acum, compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati cã, la peste șaptezecide ani mai sustine concerte. Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian. Mai bine…prea târziu decât niciodatã. El este un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Pe vremuri îi difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu folosirea unui număr impresionant de suflători, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil” (mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum David.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv.

6.”METALLICA”. Spre amuzamentul membrilor formației, primul lor disc, din 1981, apare cu o greșeală de tipar, “Mettallica”. „Băieții” se reunesc la San Francisco, la inițiativa bateristului de origine daneză Lars Ulrich, alăturându-se mișcării “Heavy Metal” din San Francisco Bay Area. Fenomenul acesta muzical se asociază curentului “Underground”. Genurile asimilate de “Metallica” au fost “Speed”-ul și “Thrash”-ul. Soundul special, inconfundabil este dat de particularitatea folosirii corzilor instrumentelor, de practicarea “riff”-urilor. Problemele lor cu alcoolul le-au scos porecla “Alcoholica”. Au evoluat totuși cu seriozitate, devenind una din cele mai bune formații din lume, mai ales după unele ieșiri, la New York sau în turneul european. Cu toate că s-au stabilit la Los Angeles, ei au colaborat fructuos cu Filarmonica din San Francisco, elaborând și albumul “Symphony&Metallica”, în 1999. Preferata mea, mai presus de piesele lor aggresive este balada “The Unforgiven”, pe care am difuzat-o deseori din studioul radio, până mi s-a adus observația că nu iubesc muzica „ușoară” românească. Aveau dreptate. N-o iubesc.

7.Ieșirea “la aer” a lui Alan Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul „inginer assistant” de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, London, tocmai îi făcea oameni pe „Beatles”, cu ultimul lor LP, „Abbey Road” și pe „Pink Floyd” cu “The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit composer și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat nu de mult, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. E vorba de celebrul „ALAN PARSONS PROJECT”, de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de David Foster, care e un clasic al muzicii pop, Alan Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., păstrau melodicitatea dar și dinamismul de pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985), “Vulture Culture”(1985), “Gaudi” (compus de Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana”(Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( compus de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu pe stadioane), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
În concertele date în Los Angeles, la senectute, nu se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști, session, face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia magică a playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Alții preferă variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument.

8.Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci și ceva de ani, unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la L.A. Largest Area. Notabile colaborãri cu formatia Chicago și vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experiența de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de „Chicago” în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist și bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film și au devenit celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã porțiuni aducând a concerte de pian, poate amintind de Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce aș numi stilul american, marcat de accentele modale specifice jazzului. În acestea din urmã parcã orchestrația este mai complexã, subtilã și de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, la fel de melodicul Alan Parsons, care a lucrat în variate stiluri pop, aparținând curgerii a peste trei decenii. O muncã pentru eternitate. Foster locuiește destul de modest, în comparație cu alți excentrici din Hollywood. Aparițiile sale în public adună încă săli pline, ca și pentru Parsons. A îmbătrâni frumos este posibil, încă, din păcate, doar în Statele Unite.

9.A trăit la Los Angeles SCOTT McKENZIE, emblematic pentru curentul hippie, interpretul vocal al piesei imnice, devenită hit universal, “San Francisco (Be Sure To Wear Flower In Your Hair)”. Răpus la 73 de ani, celebrul guitarist, vocalist & songwriter, exponent al mișcării “Flower power”, a lansat compoziția lui John Phillips, solist la “The Mamas and the Papas”, în 1967, ca piesă dedicată mișcării protestatare a tinerilor de atunci. Numele adevărat al lui McKenzie era Philip Wallach Blondheim, născut în Florida în 1939. Colaborator al californienilor “Beach Boys”, an de an și-a dedicat spectacolele veteranilor de război din Vietnam. Vom reține din ambianța zbuciumată a generației post-beatnice, incomodă pentru autorități, disparițiile misterioase (chiar suspecte uneori) ale lui James Dean, John Fitzgerald Kennedy, Marylin Monroe, Elvis Presley, Jimmy Hendrix, Jennis Joplin, beatnicul Kerouak, Martin Luther King, John Lennon (scrisese tocmai songul “Give Peace a Chance”). Hippies s-au reunit la San Francisco, preluând controlul districtului Haight-Ashbury. Se contura “Frisco (cuvântul e considerat azi de unii pejorativ) Sound” cu formații ca “Jefferson Airplane”, “Country Joe& The Fish”, “It`s A Beautiful Day”. Guru al comunității era considerat beatnikul Allen Ginsberg, poet al “Renașterii spiritului San Francisco”. Fugari din toată lumea, adoptând un mod de viață anti-burghez, folosind LSD, lăudată în piesa “Lucy In The Sky With Diamond”, compusă de Lennon și McCartney, sau marijuana, s-au stabilit în pădurile de pini gigantici și se întruneau des în parcul Golden Gate, mai spațios decât Central Park-ul newyorkez. Mișcarea a intrat în vria declinului, după ce Manson a ucis-o pe actrița Sharon Tate. Moartea mișcării a fost celebrată la San Francisco prin incendierea în public a simbolurilor purtate în timpul celebrelor marșuri ale păcii. Fantoma muzicală a curentului s-a păstrat la festivalurile internaționale de la Monterey, Woodstock (aici mai ales în prima variantă, reluarea târzie a spectacolelor Woodstock nu mai avea același sens), sau în insula britanică Wight. Până azi coabitează cu generațiile tinere spiritul NEW AGE.

10.Marele bassist, fondator al group-ului „Pink Floyd”, la cei 68 de ani ai lui se afla într-un mega-turneu mondial. La San Francisco el a concertat în amfiteatrul „AT&T Park”, cu vedere spre golful interior. Scena, largă de 500m a refăcut celebrul zid al spectacolului „The Wall”, de la Berlin, 1990. Waters este un imaginativ, ansamblând cu fantezism simbolic o artă sincretică. Muzica sa își adaugă elemente concrete pentru a avea o mai mare putere de sugestie.
În anii șaptezeci „Pink Floyd” era promotor al rockului progressiv și totodată al stilului psychedelic. Cei trei titani, Waters, Gilmore și Richard Wright imprimau în studiourile Abbey Road din Londra celebrul hit „The Dark Side of the Moon”, versurile aparținându-i în exclusivitate lui Waters. La mixer erau doi ingineri de sunet, Alan Parsons și Geof Emerick, care au imprimat și ultimele două LP-uri ale Beatlesilor.
În studiourile Abbey Road, virtuozitatea muzicienilor s-a suprapus cu aceea a inginerilor.
Diferențele de caracter și stil interpretativ i-au separat pe Waters de Gilmore. Ei au păstrat însă repertoriul și spiritul „Pink Floyd”, chiar dacă multă vreme acest nume a fost asoc iat cu personalitatea lui Gilmore și inconfundabilul său stil meditativ, altul decât dinamismul militant al lui Waters.
„The Wall” nu a fost compus anume pentru zidul Berlinului, dar în acel moment al dărâmării lui, desigur că automat compoziția a fost asociată cu momentul politic. Este vorba de o operă de rock progressiv în care Waters-textierul compozitor pune problema singurătății, alienării și polarizării puterii în lumea modernă. Opera a ieșit în relief la Berlin, unde a avut loc cea mai mare montare de până atunci a unui spectacol muzical. Interpreții soseau pe motociclete, zidul din mari elemente din plastic se edfica și în final se dărâma în timp ce muzica se derula continuu. Waters își duce acest simbol cu sine. Este marca personalității sale, a făcut istorie. De aceea și la San Francisco a fost montat pe scenă zidul alb. Seniorul Waters este într-o formă bună, ca întotdeauna, înalt și slab proporțional. Într-o bună tradiție anglo-americană, o întreagă industrie a asigurat sound-ul concertului, în imensa scoică a tribunei și proximitatea apei, elemente ideale pentru o acustică perfectă. Yachturile au constituit și ele o bună locație pentru public. Reflectate de tribună, sunetele au traversat golful spre țărmul celălalt, unde sunt portul și orașul Oakland.
Waters este și californian, mai nou. Locuiește și pe coasta de Vest. Este cel mai bun popas pe care îl poți face în viață la vârsta aceasta.
Mereu preocupat de evenimentele lumii, Waters a scris texte și a compus piese despre masacrul din Tienanmen, Revoluția Franceză, războaiele din Golf sau Iraq, devastatorul tsunami asiatic, încălzirea globală iar lista ar putea continua.
Concertul din 11 mai la San Francisco a promovat „The Wall”, cea mai mare realizare a sa. Din subtilitățile tehnice utilizate la acest concert, în 2012, amintesc utilizarea unei duble quadrofonii, asigurarea unei sincronizări acustice pentru tot publicul, indiferent unde ar fi fost poziționat, pentru asta aranjarea boxelor s-a făcut pe trei rânduri. Dacă te-ai fi aflat, de pildă, în partea stângă a tribunei, difuzoarele din față nu ți-ar fi obturat auzul. Dimpotrivă, efectul stereo s-a propagat egal și sincron. La un moment dat Waters a cântat cu el însuși, cu vocea tânărului Waters, imprimată în 1990, efectul fiind absolut inedit.
11. Nu credeam niciodată că voi ajunge să întâlnesc celebritățile americane. Din întâmplare am auzit că în Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920…E un orășel cochet, nu departe de celebrul Mount Diablo (toți sfinții lângă muntele diavolului!). Când am fost în San Francisco Bay Area Brubeck mai trăia și era încă activ. Am participat la un festival de jazz la San Jose, în 2009, unde concertase Brubeck și fiii săi.
Apropos, de plagiatul care face ravagii la români. În anii în care nici măcar jazzul american nu prea avea acces în România, în afară de traducerea proastă a lui “Sixteen Tones”, a cărei difuzare întărea prietenia româno-afro-americană, apăruse, nu din senin, ci ca o compoziție a unui cunoscut autor de muzică ușoară, cu text, având titlul “Primăvara ne-a adus ritmuri noi / Ritmuri noi”. O piesă bună, cu niște contratimpi ciudați, nemaiauziți. Ritmuri noi. Urmărind Play-List-ul respectivului compozitor român, observ că piesa a dispărut. Urmele s-au șters repede, căci jazzul american a pătruns și la noi, nu fără probleme. Ei, bine, piesa îi aparținea de fapt lui Dave Brubeck și aveam să aflu asta abia acum câțiva ani. Compo al nostru știa că Dave e în San Francisco Bay Area, undeva departe, de negăsit. Când a început cu turneele europene, istețul plagiator a retras repede piesa, probabil și din fonoteca radiodifuziunii române…
Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. O adevărată fascinație a fost acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) pentru tânărul Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, de altfel. Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.
În mod cert, stilul jazzului și muzicii de jazz-simfonic compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave Brubeck a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit istorie. El a compus şi jazz simfonic, cântând mereu el însuși la pian şi acompaniat de orchestre celebre. Până nu de mult…

Advertisements