Serbia – un permanent pericol

cropped-0012.jpgÎNCĂ DIN VREMEA tratativelor de pace de la Paris, 1919, Serbia se credea eroina primului război mondial și voia o răsplată colosală pentru declanșarea acestuia, pentru atentatul de la Sarajevo etc. Și-a primit-o cu vârf și îndesat, prin anexarea Croației, Bosniei, în fine, prin realizarea statului artificial la care voia să adauge și întregul Banat.

În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. ”Au vorbit acolo despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Banat, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească”(Apud P.Dogaru)…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru noi, cu fabricile de oţel şi fier”. Din Grecia mai dorea Macedonia şi Salonicul. Ca atare, Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: „ ai avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situaţie fiind absurdă”.

Petru Groza va face o vizită la Pancevo, despre care fiul său va povesti: după o noapte şi o zi de discuţii referitoare la apartenenţa Banatului , delegaţia română e victorioasă, reuşind să menţină teritoriul vestic al acestuia în fruntariile României. Avându-l și pe Stalin în spate. Dacă făcea şi Brătianu, în 1919, ceea ce a făcut Groza!…

”Walter”, alias Tito, “a împins grupuri de partizani în Banatul Românesc, inclusiv în Timişoara”. Ei trebuiau să aibă misiuni teroriste. În 1947 urmează vizita oficială a “călăului” la „pretinii” din Bucureşti. “S-au afirmat despre Tito lucruri senzaţionale mergând până la atribuirea paternităţii sale lui Pavel Broz, adjutant al principelui moştenitor Franz Ferdinand, la versiunile că adevăratul Tito fusese asasinat în 1913, fiind substituit de evreul ungur Iosip Ambroz sau că, în realitate mareşalul era o…femeie”. Alţii spun că a fost rus, că amesteca mereu cuvinte ruseşti în sârbo/croata pe care o vorbea. (P.Dogaru).
Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. (Ne cerem scuze că folosim aceste documente comuniste, în absenţa altor informaţii, istoria noastră minţind mereu; autenticitatea broşurii e incontestabilă, datele problemei coincid cu biografia lui Stalin a recentului istoric Edvard Radjinski, n.n.) Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave…a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I.  şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj…Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…”

Și după 1989 Iugoslavia pândea vidul de putere din Banat pentru a da năvală, așa cum a făcut, pe cale militară, în 1945. Statul român s-a apărat atunci zidind cazemate, făcând schimb de localități. Dar a venit și disoluția iugoslavă. România aparține NATO și UE. Serbia aspiră și ea spre UE. Cu Banatul s-au schimbat planurile. Apar tot felul de afecriști, „investitori” din Serbia, se mai improvizează o „trilaterală” ca aceea de la Craiova, se împing în teritoriul nostru imigranți din inițiativa premierului sârb, pentru a provoca.
Parlamentar sârb Slavomir Gvozdenovici, la Bucureşti, a avut intenţia nobilă de a propune un set de măsuri pentru ca descendenţii unor proprietăţi funciare, rămase în Banatul iugoslav după Primul Război Mondial, să fie, într-un fel, despăgubiţi de guvernul ţării vecine şi prietene. Cred că se gândea doar la connaționalii săi, cu toate că și unor români le-au rămas pământurile în Serbia și vecinii nu se grăbesc să-i despăgubească. Se pare câ dâmboviţenii nu au însă astfel de griji. Așa că și proiectul de lege a picat. Poate că, militând pentru includerea Serbiei în U.E., vom defila împreună sub aceeaşi umbrelă, uitând trecutul şi vizitându-ne rudele sârbești, mai bogate cu hectarele noastre de dezmoşteniţi ai soartei. Mă îndoiesc că Serbia va reveni asupra intențiilor de invadare a Banatului, chiar sub alte forme, blocând în continuare Canalul Bega, invadându-ne cu muzică proastă, cu mărfuri, cumpărând pământ și îndemnând românii să le cumpere casele ieftine în zona Kikinda.

Adăugați și relele tratamente la care sunt supuși în țara vecină românii timoceni. Sau bunele lor relații, „tradiționale” cu prietenii ruși.

Advertisements