Revoluția artelor americane

025011007003002001023002Se spune despre americani că ar avea o „lipsă de complexe faţă de Kitsch”, spre deosebire de Europa (!). Aşadar, în Statele Unite fenomenul ar fi privit ca „o calitate”, „toată lumea îl cultivă”, ceea ce, nu-i aşa, atestă „un anumit nivel cultural”. În europeizatul San Francisco, cunosc  bine realitatea, așa că, dacă nu vă e cu supărare, am să-i apăr pe americani. (Nici aici nu-i spune nimeni proprietarului unui restaurant să dea jos reclama închipuind o cizmă de cow boy de doi metri sau celui care a pus un steag american pe un grătar, că e de prost gust…). Însă Rodin este expus în aer liber în spațiile Universității Leland Stanford. Într-un pavilion expozițional din Central Park, San Francisco am vizionat impresioniștii francezi. Parcul găzduiește statuile în cel mai clasic stil ale lui Francis Scott Key, textierul imnului The Star Spangler Banner,  Beethoven de la Music Concourse Community… Dintr-o ţară-kitsch, precum România de azi, în care au dispărut/decăzut criteriile valorii, apărând un anumit nivel subcultural, a apărut la New York expoziția în care a fost și  lucrarea reprezentând un cal cu zvastică. Egida a fost a ICR-ului. I`m sorry…

Criticul literar Matei Călinescu, vorbește din America despre fenomenul kitsch, în volumul FIVE FACES OF MODERNITY. KITSCH. „Nu mai există diferenţe între artă şi viaţă. Orice este permis în artă e permis şi în viaţă”, „abandonarea puritanismului şi a eticii protestante”, „fenomenul consumismului irepresibil, teama de plictiseală şi nevoia de evadare”, jocul şi parada au contribuit la dezvoltarea fenomenului kitsch contemporan, care „este unul din produsele cele mai tipice ale modernităţii”, saturat de un „eclectism tolerant, generos, atotcuprinzător”, „artă de consum, cum spun teoreticienii mişcării pop”. Kitschul a apărut ca urmare a revoluţiei industriale, se orientează spre consumerism, servicii, viaţă modernă şi civilizată(!), observă Călinescu, „îl eliberează pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului”. Așadar, în vremurile noastre au apărut „Piticii moderni pe umerii uriaşilor antici”. Absolut superb. (Îmi amintesc cum mai marele meu prieten, Nicolae Breban îmi spunea că, în afara zeilor noştri comuni, Thomas Mann şi Wagner, merită să-i avem în vedere şi pe contemporanii noştri însemnaţi, unul dintre ei fiind Matei Călinescu. Un român american veritabil.)
Sigur, termenul „Kitsch” este german, bavarez din Munich, apărut încă din 1860, cu etimologie neclară, conturând însă clar stilul de prost gust, diletantismul, pseudoarta, minoră, populară, POP. Nu există doar arta plastică amerikitsch, domeniile bântuite sunt  mult mai largi, cuprinzând arhitectură, muzică, teatru, scenografie, discursul politic, literatura, de ce nu…jocurile pe calculator etc. Compozitorul canadian David Foster, stabilit la Los Angeles a fost, ceva mai de mult denumit pe nedrept de către un muzicolog american „geniu kitsch al muzicii pop”. Muzicianul s-a umplut de glorie, în timp ce comentatorul a dispărut în anonimat. E drept, termenul de kitsch şi-a extins arealul, merge în paralel cu anumite curente specifice mai ales Americii şi parţial Marii Britanii, fiind folosite alte denumiri ale nonconformismului artistic, comentate pe larg dincolo de Ocean şi nu există motive să credem că dezbaterile culturale ar fi în inferioritate acolo faţă de Europa. Ba chiar europenii sunt cei care au fost puternic influențați de complexul și molipsitorul modernism american, din anii cincizeci până azi, de acel COUNTER CULTURE. Daniel Deleanu i-a luat nu de mult un interviu seniorului – reprezentant de seamă al generaţiei „beat”, Allen Ginsberg. (Curent care a emigrat de la New York la San Francisco; aici, la redacţia ziarului „San Francisco Chronicle”, Herb Caen a stabilit denumirea de „beatnic”, combinaţie de BEAT şi SPUTNIK…). Ginsberg afirmă: „curentul a fost rodul unei frustrări politice, sociale şi culturale”, „estetica noastră era diferită de cea europeană. Poemul meu HOWL e un urlet, foarte diferit de strigătul expresionist european”. Influenţa părintelui versului liber e în preajmă: Walt Whitman a fost un model preferat. Muzicianul Lon Reed este întemeietorul „pop-art”-ului. Fenomenul devenea complex şi ramificat. Ginsberg surâde: ” azi avem și un urmaș- graffiti”.
Pop-ul britanic, consideră Ginsberg, e investit cu tendinţe critice, spre deosebire de cel american care „prezintă”, nu „acuză”, ceea ce conferă o doză de confort. John Cage, compozitorul, inventează happening-ul. (I-am văzut într-una din cărțile lui George Bălan o poză în timp ce era pe scenă, relaxat, la o masă, bea şampanie şi „compunea” o muzică inexistentă. Amerikitsch?)
Protestul „Beat Generation” este preluat de vasta mişcare „hippie”. “If you`re going to San Francisco”. Avusese deja loc războiul din Coreea, începuse cel din Vietnam.
“America, ți-am dat totul, iar acum nu mai sunt nimic./America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii?/Când vei fi demnă de milioanele tale de Troțki?” Este tonalitatea poemului HOWL (“Urlet”) de Allen Ginsberg, scris la San Francisco în 1956. Din universul Beat Generation a explodat energia tinerească, plină de vitalitate și mândrie a unui popor, aflat într-o continuă revoluție. Whitman, alături de Edgar Poe și Carl Sandburg sunt numele care stau la baza așa-zisei “contraculturi”. Poemul lui Ginsberg și romanul ON THE ROAD al lui Jack Kerouak, scris în 1957, stau la originea unei mișcări literare, muzicale și…comportamentale. Libertinaj, dezordine internă și externă, droguri. Mișcarea “Counter-culture” a fost denumită “San Francisco Renaissance” și a fost încorporată mai târziu în curentul Hippie. Beatles s-au considerat ambasadorii muzicali, alături venind și Bob Dylan. Cuvântul “Hippie” apare pentru prima oară în romanul amintit al lui Kerouak. Etimologic provine din “Hipster”, (contemporary subculture), termen destul de vag și cuprinzător, referitor la stilul de viață boem, spiritualitate alternativă, agnosticism, atheism, nihilism, amoralitate. Istoricul american Eric Hobsbawm descrie limbajul hipster, care e un fel de argo. În muzică, de la Jazz Age la “Heavy metal”-ul din San Francisco acest “conter-culture”, îndreptat manifest împotriva “authoritarianismului” face să prolifereze un imens univers de specii, pop, rock, spiritual, country. Unii creatori pretind că realizează o interpretare materialistă a lui American Dream. Tehnicile interpretative și recordingul se perfecționează imens, studiourile ajung să depășească demersul londonezului Abbey Road. Leo Fender își creează un imperiu în California, unde și anumite străzi, văzute de sus, desenează conturul unei ghitare immense. Este un kitsch, tipic, dar…inginerul a realizat ceva revoluționar, prin modificarea unei hawaiiane. Și în Nord apare imperiul ghitarelor Gibson. Inginerul Moog inventează sintetizatorul, mult timp considerat doar un simplu dispozitiv electro-acustic. Nu s-ar spune astăzi la fel despre un keyboard. În fine, analogicul devine digital, Silicon Valley apare dintr-un simplu garaj unde doi tineri construiesc primul Hewlett-Packard, civilizația IT pătrunde în toate domeniile artistice. N-am văzut un sediu de firmă mai kitsch decât Google, cu umbreluțele în culorile siglei, cu biciclete lăsate peste tot și ateliere cu design fantasmagoric. Dar…Câți dintre noi n-am trăit cu intensitate “subcultura” festivalurilor din Monterey sau Woodstock. (Britanicii în Isle of White). Demonstrațiile cu flori ale generației autoîntitulată “Flower Power” nici nu-și puteau găsi un loc mai prietenos decât în San Francisco. Demonstrațiile au intrat în colaps, florile au rămas.Vocea emblematică pentru curentul hipiot nu putea fi alta decât cea a tinerei Janis Joplin, care se mută și ea din Texas pe țărmul Pacificului. Carieră întreruptă de veșnica supradoză. “CRY, BABY”. Ascultându-l pe legendarul și longevivul Dave Brubeck (student al lui Darius Milhaud, care a inventat undele Martinot, apropiat al altui emigrant evreu, expresionistul Arnold Schoenberg), la un Jazz-Festival în San Jose, mi-am dat seama că una din piesele interpretate la pian aici, în San Francisco Bay Area a fost copiată cu mulți ani în urmă de un compozitor socialist român, sub titlul “Primăvara ne-a adus ritmuri noi”. O știam din fonoteca Radioului. Sigur că banda a dispărut, de când jazzul american a primit undă verde și la noi. Dar să plagiezi tu, reprezentant al unei vechi culturi europene, cu exagerate pretenții, de la „subculturnicii” ăștia de peste Ocean? Nu se mai globalizează gloaba noastră?

Advertisements