NU-L UIT PE MARIAN POPA

“ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE AZI PE MÂINE”

Marian Popa ne pune în faţă o oglindă. Nu este unica, nici cea mai
binevoitoare.  Laurenţiu Fulga: “Grăbiţi-vă, tovarăşi, mai avem doar trei locuri în cimitirul Belu…”  Marian Popa ar putea să-i facă pe necunoscători să creadă că am dus o viaţă normală, că am publicat cu toţii tot ce am scris. Tragic este că mulţi dintre noi am rămas cam fără operă, mai ales cei din teritoriu, că spaţiul tipografic, drămuit cu zgârcenie de patria-mumă, s-a dat unora mai mult, altora mai puţin şi doar pe anumite criterii. Bine
zice Arghezi, “un nume adunat p-o carte”! Apăi, zic, a consolare ruşinoasă:
cu socializmu ăsta, mai bine pentru cine nu s-a dat mai mult în stambă.
Textele, pretextele şi contextele au fost teste de calitate umană. Cam proastă, dar asta e, criticul ne consolează cu un surâs caustic: sunt “…experienţe care lipsesc literaturilor franceză, britanică sau americană, cu care a contribuit la îmbogăţirea tezaurului mondial, scutind pe alţii de pionieratul unor experienţe în această direcţie sau sugerându-le ce merită a fi repetat şi, la o adică, perfecţionat”. Cinic și răutăcios.  Au cam avut parte, cei din teritoriu, din partea capitalei de zeflemea başibuzucă mereu şi mereu, nu numai acum.
S-au scos şi  în Banat dicţionare, în spiritul multietnic, incluzând
reprezentanţii minorităţilor, cu Anavi, Liebhard, Pongracz, Ciocov…abia
citaţi în această Istorie. Cred că ne este mai util ceea ce scriu localnicii
despre noi: mai multă informaţie, mai multă simţire. Sigur, e mai de senzaţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: Nina Cassian avea 1000 de amanţi, pe mulţi i-a propulsat în foncţii de respondere ; Preda moare asasinat de propria sa vomă, dacă nu şi de securişti…Poate că oricare dintre noi ar fi avut o altă evoluţie dacă ar fi locuit în capitală. Dependenţa de Centru a fost principala preocupare a României, după modificarea frontierelor în stil wilsonian. De atunci spaţiile spirituale, altele decât acela al aşa-zisului românism de bază şi de pază, s-au reorientat spre polul naţionalului şi unitarului. Şi acum, pentru a răspunde cumva acuzelor de oportunism pe care ni le tot face, pe bună dreptate, domnul Popa, o să repetăm că nu din Banat a căzut pe capul ţării românismul (în exces de zel) şi comunismul, ci mai din estul teritoriului, tovarăşi. “Nu ne mai amintim de o mulţime de lucruri(…) faptul că Banatul a fost (cucerit şi) rupt în două(…), că zone importante au început brusc să depindă de Bucureşti…” (C.Ungureanu, “Orizont”, oct. 2000).

Domnul Popa a mai alcătuit (alkotmany) dicţionare. Mai bine că le-a făcut
incomplete, decât “completate” astfel: autorul “…n-a putut parcurge toate
cărţile apărute: a apelat de aceea la lecturile de bunăcredinţă ale altora”. Care lecturi de bunăcredinţă vă urez şi vouă: acum treizeci şi trei de ani Dumitru Micu scria despre volumul meu de debut o cronichetă în “Gazeta literară”. Impresiile domniei-sale au fost preluate, din post în post, de Mircea Zaciu, cu ajustări, în DSR( Dicţionarul Scriitorilor Români), document refolosit apoi de Marian Popa, tot cu ajustări minime, cruţând esenţialul. De unde se vede că uneori (e vorba doar de una din “filiere”) e suficient ca unul să citească şi mai mulţi să comenteze. Treabă valahică. În lecturarea „autorilor de provincie” e bine, distinşi domni, să faceţi economie de vedere. Cu ştampila lui Micu pe frunte defilez de trei decenii şi tot aşa voi trece în eternitate. Mulţumiri. Oricum ar fi, subiectiv, objectiv, adjectiv, niciodată genialul Călinescu n-ar fi făcut aşa ceva, adecă să se lase pe “bunăcredinţa”altuia. Oricât de ortodoxă ar fi fost.
Dar nu cu toată lumea a procedat autorul MP în acest fel; acolo unde avea
interese, a cetit, a pus osul. Naţionalismul îl face pe autor să îi pună pe minoritari în mici ghetouri încare se dezbat problemele ungurilor, nemţilor, evreilor. La ciorbă mai scapă şi câte un nume “străin”: Anavi Adam e pomenit la o excludere din US. Franyo Zoltan la o premiere. Dacă mă semnam cu numele complet, adică şi Erwin, picam de tot din această combinaţie naţional-unitară. Vadim, cu care Marian Popa a fost coleg, este elogiat peste măsură, cu poeme conjuncturale, penibile: “Cernobâle, Cernobâle…” Şi iar verrrde ş-o lalea, IO sânt domn în ţara mea. Bozgore, nu e ş-a ta…Se pierde spaţiu tipografic cu detalii tragi- comice: A.Babeţi debutează într-o gazetă de liceu, dar are ochelari groşi; Banciu a fost operat şi e alpinist precoce; romanul lui Cerneţ ar fi fost genial dacă autorul ar fi fost genial. S-ar părea că numai S.Foarţă ar fi generat o veritabilă creştere a limbii româneşti (poate mai puţin “ş-a patriei cinstire”).
D.Ureche a ceauşizat şi el “înainte de a încerca să fugă în west”. A.Turcuş
beneficiază şi de citate, e menţionat ca pasionat “de mituri, eseuri şi
astronomie”.Despre N.Roşianu: “Nu toţi uzează de lirismul patriotic pentrua se ridica; unii reuşesc să coboare cu el”. Dar niciodată bucureștenii, nu-i așa?  N.Dolângă “reduce patrioticul la un ruralism tradiţional”. Asta spre deosebire de, nu-i aşa, C.Vadim Tudor (omul cu trei prenume), cu “alegoriile splendide”? Care, în schimb, încalcă prohibiţii impuse de tratate internaţionale.

Continuând, Banatul e reprezentat, mai mult prin nominalizarea unor autori decât prin comentarea lor.
Criticul constată că lui Hitler i-au fost dedicate cărţi “de autor”, textierii
respectivi lăsând găuri negre în urma lor. Se presupune că dictatorul român
ar fi preferat cărţile colective. Dar asta este o bârfă, probabil. Nu-mi
amintesc să fi existat asemenea ordine de sus. S-a mers pe lirică festivă, de
pagina-ntâi, care niciodată n-a fost inclusă şi în volumele autorilor. Printr-o
chirurgie facilă se pot detaşa operele noastre festive, dedicaţiile ceauşiste,
de restul, cu adevărat reprezentativ pentru fiecare autor. A trânti tot ce s-a
scris în ultimele decenii sub semnul obedienţei faţă de stăpânire este o crudă lovitură ÎN STOMACUL MOALE, cum ar zice BĂSESCU, parafrazându-l pe CHURCHILL. Libertatea de care dau dovadă spiritele noastre azi, fără părtinire faţă de conducători este dovada unui mai îndelung exerciţiu de
independenţă. Căciulirea lui Goethe este una de moment festiv, sfidarea
afişată de Beethoven este una de prost gust inutil. MP ştie că poezia
festivistă trebuia să aibă un ştaif, să posede o versificaţie perfectă. Nu orice
dobitoc era invitat să scrie poezii dedicate preşedintelui țării. Viaţa noastră era duplicitară. Dădeam Cezarului ce trebuia, într-un ton de zeflemea camuflată, într-un joc de-a pisica şi şoarecele cu cenzura, şi ne vedeam de treabă.
Maica Austro-Ungarie curgea la fel prin vinele noastre, lucru “străin” celor
de dincolo de Carpaţi. Aşa că putem să-l înţelegem pe domnul MP, care,
înghesuind totul între cele două paranteze sinistre, 1944-1989, procedează
determinist, conform esteticii marxiste, chiar dacă în sens negativ. Or, se
crede pe undeva că a treia Europă s-a inventat după aşa-zisa răsturnare a
comunismului? Că şi în Banat, “limba se îmbogăţeşte invers proporţional cu
jefuirea materială”, este o altă problemă. Dar ce se întâmplă astăzi?…Ca să
nu mai vorbim de continuitatea şi desăvârşirea mizeriei.
Se înfiinţează editura “Facla”, sub direcţiunea “obscurului” Simion
Dima. De ce obscur acest stilat gazetar şi om de cultură? “…secţia de
beletristică trebuie să reprezinte Banatul multilingv, dar monocultural…din
serii se reţine SATYRICON (aici am debutat, graţie “obscurului”, cu
proză, n.n.)…editura rămâne provincială”. Ei, da, cineva mai trebuie să
trăiască şi în provincie. Când bucureştenii veneau cu paşaport în Banat,
acesta li se părea mai puţin provincial. În paralel, la Centru, Breban lua
locul lui Geo Dumitrescu, dar nu ni se spune ÎN CE FEL. Dar NOI ştim,
domnule MP: prin lovitură de partid şi de stat. Se menţionează totuşi că
“reprezentativitatea unională (a “României literare”, desigur, n.n.) scade”.

Se înfiinţează la Timişoara revista “Orizont” la care noi, redactorii, de fapt
suntem, zice criticul stupid, “colaboratori frecvenţi”. O treabă necunoscută
de noi: revista ar fi avut “sarcini speciale” vizând românii din Banatul
iugoslav. Din această „informaţie clasificată” îmi dau seama că cel ce
vinde abia acum asemenea adevăruri ascunse, a fost unul dintre oamenii
Securităţii. De aceea a şi fost repudiat Germania…
…Măcar pe atunci, după cum spune autorul MP, s-au realizat “centre de
recuperare nutriţională”. Exista “Libertatea de a trage cu puşca”. Azi –
libertatea de a muri de foame. Se continuă cu brio ceea ce s-a început:
“exterminarea românilor”. Are dreptate criticul: am fost “provinciali”,
“complexaţi sau naivi” sau “ticăloşiţi”. S-a utilizat un “naţionalism
resuscitat pentru a zmulge noi energii unui popor obosit”. Trebuie făcută
corecţia că generaţia şaptezecistă n-a format-o “Cartea Românească” prin
colecţia “Hyperion”, ci “Eminescu”, prin colecţia “Luceafărul”, unde au
apărut şi mulţi-puţini bănăţeni, începând cu 1968. “Epoca aceasta produce
tineri prea inteligenţi pentru ea”. Suntem de acord cu MP. Am fost prea
inteligenţi pentru vremea noastră, pentru spaţiul nostru confiscat de
regăţenime…Cu cât poezia devine mai intraductibilă, cu atât faptul e mai
lăudabil, dată fiind perfecţionarea limbajului. Dar…”cuvintele sunt tot ce-a
mai rămas din ce n-a fost, înlocuind idei”. Concluzie genială. Ca şi
consideraţia asupra generaţiilor de azi: “lipsă execrabilă de caracter şi
solidaritate, necesare binelui”. Splendid citatul din Fănuş Neagu: “Ori
măriţi osul, ori răriţi câinii”. Intervenţia lui Doinaş faţă de şaptezecişti ar
trebui conturată mergându-se la cauze. În text apare:”…cei în vârstă permit
criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru
probleme de detaliu, Şt.Aug.Doinaş în serialul MODA POETICĂ 68. Dar
“detaliile” acelea au fost esenţa. Esenţa nesupunerii. Simţeam, în Banat,
dezgustul dictatorului pentru acest teritoriu. I-am servit ironia mascată.
Vedeam în persoana-i toată vinovăţia vechiului regat faţă de zonele ocupate de acesta. Faţă de fosta Republică Bănăţeană. Nu ne-am dezis de arborele nostru genealogic multilingv, mai preţios nouă decât toată istoria
dâmboviţenilor. Golirea şpaisului, spolierea colonialistă efectuată de
România în regiunile ocupate după Primul Război s-a simţit mai mult la noi,
în Banatul ciuntit, decât oriunde. Dar, îmbătrânind ne-a scăzut puterea de a
lupta; parantezele s-au strâns tot mai mult, nu se mai putea ieşi „afară”.
Revoluţia culturală n-a pornit din Banat, ci din Regat. Dacă ne-am despărţi
de trecut, am face-o categoric şi la modul teritorial.

 

Advertisements