Bruno de la Timișoara la Hollywood

BRUNO WALTER (SCHLESINGER)/A STAR IS BORN...
BRUNO WALTER (SCHLESINGER)/A STAR IS BORN…

1. Evreul Bruno Walter (Schlesinger) a închis ochii în casa lui de pe Bedford Drive din Beverly Hills, un bulevard cât se poate de specific acestei zone mirifice, cu vile somptuoase, înecate în verdeață, pe colinele faliei tectonice, străjuite de șirul neîntrerupt al palmierilor înalți.  Muzicianul a fost, la sfârșitul secolului XIX director al Operei din Temesvar/Timișoara.
Site-ul instituției menționează faptul că sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate: “Trubadurul” de Verdi, “Cavalleria rusticana” de Mascagni, “Paiaţe” de Leoncavallo, “Boema” de Puccini şi altele, în total 15 opere, ceea ce reprezintă o performanţă (care nu s-a mai repetat mult timp după Primul Război Mondial). A fost bine, confortabil în acest oraș imperial, locuit majoritar de germani, evrei, maghiari.
Antisemiți au fost francezii, canadienii și britanicii, chiar înaintea germanilor. În spațiul spiritual german evreii și-au găsit un loc favorabil creației artistice. Marele exod începea abia în deceniul IV. Clubul de elită se reunea în Statele Unite, California devenind locul de întâlnire pentru Gustav Mahler, Arnold Schoenberg, Darius Milhaud, Thomas Mann…Bruno Walter devenea dirijor la Los Angeles Philharmonic Orchestra. S-au legat prietenii din care au rezultat creații esențiale pentru civilizația modernă, îmbogățind spiritual America, răsplătind-o pentru ospitalitate. Thomas Mann scrie aici DOCTOR FAUSTUS în care se regăsesc, ca personaje sau modalități novatoare de creație Schoenberg și Bruno Walter. După război dirijorul se întoarce în Europa, dar revine, spre sfârșitul vieții în acest cel mai minunat loc din lume.
Interzise de naziști, marile simfonii ale lui Gustav Mahler, interpretate doar în Statele Unite au fost recuperate abia în zilele noastre, corijându-se o imensă greșeală a umanității. Alături de eseul lui Bruno Walter despre Bruckner și Mahler (cei mai importanți simfoniști ai erei moderne), rămân în memoria colectivă interpretări celebre sub bagheta unor Claudio Abado (decedat recent), Bernard Haitink, Barenboim, Ivan Fischer, Christian Thielemann, Nikolaus Harnoncourt, Mariss Jansons, Sir Simon Rattle.

Tânărul sudamerican Gustavo Dudamel posedă deja o impresionantă discografie Mahler, de altfel este azi directorul Filarmonicii din Los Angeles. Acest geniu al baghetei, cu nu mai puțin redutabila lui orchestră californiană a început anul cu simfonia I. (Găsesc pe net niște “note critice” ale unui comentator cârtitor dâmbovițean căruia nu-i sună bine marșul funebru din această lucrare, acel “Bruder Jakob”, genial transpus în gamă minoră. Ceea ce e nejustificat esteticește este minimalizare naționalist-antisemită. Același publicist n-ar spune despre primele rapsodii enesciene că sunt niște biete compuneri, colaje, ceea ce și sunt, dealtfel.

Antisemitismul trăiește o nouă viață în Europa, mai în surdină, mai cu seamă în țările cu vechi tradiții în acest domeniu, cum sunt principatele moldo-valahe.)
2. De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”. (Edmund Solomon). “Antisemitismul legionarilor nu era de inspiraţie nouă, rasistă sau nazistă; era o continuare a antisemitismului românesc anterior primului război mondial (propagat, printre alţii de N.Iorga şi A.C.Cuza)”, spune Istoria României de C.Scorpan.
Lucian Boia subliniază faptul că “Europa nu se construiește pe naționalism și autohtonism, ci pe depășirea acestor stări de fapt. Naționalismul a însângerat Europa timp de două secole. Nu există naționalism bun și rău, există naționalism. LE NATIONALISM C`EST LA QUERRE spunea Mitterand. Dacă naționalismul își asumă niște conflicte, autohtonismul, variantă privilegiată a naționalismului în spațiul românesc duce într-o direcție nu mai puțin îngrijorătoare, cufundându-ne într-o lume proprie, ieșită din istorie. Nici confruntarea, nici izolaționismul nu sunt acceptabile. Istoria ne trage înapoi, nu cea reală, ci aceea pe care ne-o imaginăm. Istoria cu români altfel decât ceilalți și supuși persecuției celorlalți, paradoxală combinație de superioritate iluzorie, cu un obsedant complex de inferioritate.”
3. Acest complex îl întâlnim și în evenimentele de după Primul Război Mondial la Timișoara. Germanii, maghiarii și evreii au fost de acord cu o autonomie a Banatului, în ultimă instanţă, cu o republică bănăţeană, instaurată de facto în 1918 de către evreul Otto Roth, social-democrat. Cei ce s-au opus au fost naționaliștii peneriști Cosma și Braniște (lugojean prin adopțiune), pledând pentru trecerea la regatul României. Fără nici un plebiscit, fără consultarea populației, inițiativa acestor personalități de nație română a dus în final la fracturarea Banatului între Iugoslavia și România.
La Tratativele de Pace de la Paris DIN 1919, după cum spune Gheorghe Brătianu, în legătură cu rezistenţa lui I.C.Brătianu la controlul supra problemei minorităţilor (în speță a celei evreiești), președintele SUA, Wilson, răspunse tranşant: „Dacă consimțiți la acest imens spor de teritorii, trebuie să acceptaţi şi acest preţ”. Brătianu răspunde tranșant: „dacă se va schimba Wilson din fruntea statului său, vor mai fi valabile pretenţiile actuale, nu se vor ivi noi interese? Care să nu mai fie acelea ale trusturilor evreieşti din spatele preşedintelui SUA”. Vechea obsesie antisemită nu-l părăsește pe acest singur reprezentant al României la Tratativele de Pace.
Premierul român susținea faptul că: “nu putem ceda în privinţa evreilor, minorităţilor”. Aşa că, va fi înlocuit cu Vaida Voevod, care trece temporar la masonerie și îndeplinește toate condițiile puse de Aliați. Banatul de Vest e cedat ținându-se cont de faptul ca Serbia a fost aliatul fidel al Antantei pe toată perioada războiului. Încă din 1917, Brătianu a greșit când nu a acordat în bloc cetățenie evreilor iar Conferința de pace avea ca principiu egalitatea în drepturi a tuturor naționalităților conlocuitoare. Considerând chestiunea granițelor cu Banatul și chestiunea minorităților drept amestec în treburile interne ale României, Brătianu se autoexclude de la conturarea României Mari, gata să piardă noile teritorii care-i fuseseră promise. Vaida semneaza tratatele cu Austria si Bulgaria, guvernul Averescu semnează tratatul cu Ungaria.
4. Președintele Republicii Sfaturilor din Ungaria, evreul Kun Bela a adresat un mesaj guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav: „In numele guvernului revoluţionar maghiar al sfaturilor am onoare să vă comunic că recunoaştem fără nici o rezervă pretenţiile teritoriale naţionale ridicate de dvs. Aţi motivat aceste pretenţii teritoriale naţionale pentru ca să se pună capăt oprimării milenare exercitate asupra conaţionalilor dvs. de către clasele stăpânitoare maghiare…” Cu toate acestea, fără ordin de la Paris, ocupă și Budapesta, punându-l pe fugă pe Kun și deschizând implicit cale guvernului de la Szeged și amiralului antisemit Horthy Miklos. Generalul american Bandholtz mărturisea că nutreşte “sentimente de ostilitate faţă de aliaţii noştri români şi sentimente prietenoase pentru inamicii unguri”, (Kun Bela, n.n.).
5. La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Churchill l-a convins pe F.D.Roosevelt să facă declaraţia comună privind capitularea necondiţionată. În 1944 la Quebec, Churchill şi F.D.Roosevelt au aprobat Planul Morgenthau de distrugere a întregii industrii germane şi transformarea Germaniei într-o ţară agrară. Toate utilajele şi echipamentele industiale urmau sa fie date ruşilor. Goebbels a folosit cele două hotărâri pentru propagandă, în sensul că o capitulare ar însemna nesupravieţuire. Anihilarea ostatecilor a fost pretul pentru propria lor anihilare. Aşa se explică de ce în primăvara lui 1944, când se prefigura clar înfrângere Germaniei, au fost trimişi în lagarele de exterminare evreii, de exemplu cei din Ungaria şi Transilvania de Nord, aflată sub unguri. Eisenhower a estimat că războiul s-a prelungit cu doi ani din cauza condiţiei impuse de capitulare necondiţionată…”
6. Observator acid și avizat, istoricul francez Daniel Chirot completează tabloul de bord al perioadei interbelice: “Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic… În principate exista o tradiţie antisemită, RĂSCOALA DIN 1907 fiind o mișcare împotriva arendașilor evrei.”
7. Timișoara a fost conceput ca un oraș industrial, cu mult spirit mercantil. Mai puțină cultură și artă! Teatrul și Opera funcționează în aceeași clădire și tot aici sunt Teatrul Maghiar și Teatrul German. Filarmonicii i s-a oferit sala cinematografului Capitol, unde rulau filme în timpul săptămânii și în week end se țineau concerte. Primăria municipală are, după București, cel mai mare buget, dar tot nu e destul pentru a construi săli polivalente, de concert sau de teatru. Așadar, după plecarea evreilor spre locuri mai primitoare, sinagogile au fost soluția salvatoare. Unele lăcașuri mai mici au devenit depozite, dar două sinagogi au devenit săli de spectacol. S-au găsit bani pentru construirea multor biserici ortodoxe minuscule, în stilul neogrecesc aprobat de la centru. Totuși, în bisericile și catedralele ortodoxe, catolice și reformate nu se țin spectacole de teatru, lansări de cărți și concerte laice. Nimeni nu-și imaginează un festival Beethoven în incinta catedralei din centrul orașului, cu sute de scaune instalate în acest scop și podium dirijoral. Spectacolele laice au pătruns, așadar, în spațiul sacru dar unde nu se mai oficiază cultul evreiesc.
În 1919 Banatul a fost sub ocupația armatei sârbești. Cum locurile de parcare pentru cai nu erau numeroase, cavaleria sârbă și-a introdus caii în biserici, cam în toate, nefăcând diferențe de cult. Odată cu fascizarea României sinagogi din Banat și Ardeal au slujit drept școli pentru copiii evrei. Din presa locală:
“Pentru a putea gazdui manifestari culturale si artistice cu caracter laic, Sinagoga a fost desacralizată de Rabinul șef al României, Excelenta Sa Menahem Hacohen din Jerusalim.” Mărturisesc că despre această DESACRALIZARE nu se știe mai nimic. Știm de denivelare, denazificare, detoxifiere. Așadar, noțiunea de desacralizare este absolut abstractă, dacă nu și imposibilă. Oricum, e un lucru trist depopularea acestei părți de țară de naționalitățile care au contribuit la multiculturalitatea ei.
“In realizarea obiectivului propus prin statut si celelalte acte constitutive, de catre Societatea Filarmonica, ca si in indeplinirea obligatiilor contractului de comodat in care este parte, S.F.T. a primit o finantare din partea organizatiei non-guvernamentale cu sediul in Statele Unite, “World Monuments’ Fund”, prin programul acesteia intitulat “Jewish Heritage Programme”. “Suma alocata, 40.000 USD, a fost destinata efectuarii studiului de fezabilitate necesar lucrărilor de restaurare a Sinagogii.”
“In cursul anilor 2004-2005 au fost finalizate lucrarile unui amplu studiu de fezabilitate, realizat de Societatea Filarmonica din Timisoara cu colaborarea firmei de arhitectura (…) din Timisoara (…) precum si a unor specialisti in domeniile vizate: structura de rezistenta a constructiei, pictura etc. Pe langa aceasta lucrare, Sinagoga din Cetatea Timisoarei a facut obiectul unui vast demers de stopare a degradarii. In anul 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a decis sa deschida portile Sinagogii din Cetate – inchisa de peste 20 de ani – publicului larg. La data de 24 septembrie 2005, in prezenta unui public extrem de numeros Sinagoga a fost deschisa printr-un concert de muzica de camera.” Evenimente muzicale cu un conținut adecvat spațiului spiritual al lăcașelor de cult nu sunt o noutate pe continent, mai ales că multe săli de concert au fost distruse de război.
“La 19 noiembrie 2005, Societatea Filarmonica din Timisoara a organizat, tot in Sinagoga din Cetate, lansarea volumului “De la Timisoara la Viena” de Ioan Holender, in prezenta autorului, presedinte de onoare al S.F.T.” Lansările de carte aveau loc deobicei în librăriile centrale, unde se și vindeau. Cum în librărie nu se mai lansează cărți, comerțul se face în spațiul “desacralizat.””… a fost prezentat un moment teatral trilingv pe un fond muzical de Bartok Bela si a fost decernat premiul de excelenta in cultura pe anul 2005 domnului Ioan Holender.”(Concitadinul meu evreu, domnul Holender, persecutat pentru că s-a alăturat studenților care au protestat la Timișoara în timpul revoluției din Ungaria anului 1956, emigrat și devenit director al Filarmonicii din Viena, ocupând fotoliul lui Mahler, Lorin Maazel, Karajan, umblă cu bicicleta prin orașul natal și organizează la București Festivalul Enescu. La această manifestare Holender s-a opus oferirii a sute de bilete de protocol. În regat unii comentatori l-au făcut “marele om de cultură român”, probabil din ignoranță. Nu este Holender român. Alți comentatori dâmbovițeni au criticat modul în care a organizat el festivalul, aici ieșind la lumină tradiționala invidie, antioccidentalismul și antisemitismul. Fenomen care este în plină desfășurare, dacă nu la vedere, măcar online. Anul trecut ediția SFGate a prestigiosului SAN FRANCISCO CHRONICLE observa, în doar câteva rânduri, că România și Ungaria au trimis în Parlamentul european câțiva extremiști și antisemiți. Cunoscut și în Statele Unite, marele peremist…)
“In colaborare cu un grup de constructori si reparatori de orgi, S.F.T. va iniția un demers de restaurare a orgii istorice din Sinagoga, orga construita in atelierele Wegenstein din Timisoara la mijlocul secolului al XIX-lea.” Evreul Wegenstein fabrica orgi în Temesvar/Timișoara. Înmulțirea populației ortodoxe și plecarea minoritarilor au făcut inutil acest demers artistic. Orașul s-a ales cu o fabrică de acordeoane. În prezent nu mai există nici aceasta.
“Din 2006 pana in prezent, in organizarea Societatii Filarmonice din Timisoara, la Sinagoga din Cetate s-au mai desfasurat peste o suta de evenimente artistice, culturale, in general, dar mai ales muzicale pentru ca acest spatiu fascinant, miraculos, are o acustica desavarsita, este de fapt, cea mai buna acustica, spun specialistii din oras, si a fost gazda unor evenimente cu adevarat remarcabile. Au fost vernisaje de expozitii de arta plastica, au fost conferinte, lansari de carte, au fost spectacole de teatru si nadajduim sa avem puterea, in continuare, sa il mentinem deschis pentru publicul larg“.
“Sinagoga din Cetate este un lacas de cult evreiesc din municipiul Timisoara, a fost construita intre anii 1863-1865 in stil maur, a fost inclusa pe Lista monumentelor istorice. Proiectul a fost realizat de arhitectul vienez Ignatz Schuhmann. Edificiul e in stil eclectic si are o capacitate de circa 3.000 de persoane. A fost inaugurata la data de 19 septembrie 1865, fiind reinaugurata noua ani mai tarziu chiar de catre imparatul FRANZ JOSEPH I al Imperiului Austro-Ungar. Ea a deservit pentru aproape 100 de ani comunitatea evreiasca de rit neolog. In perioada interbelica existau la Timisoara aproape 13.000 de evrei, in prezent locuind in oras mai putin de 700.” (Desigur, nu sunt trecute la socoteală persoanele provenind din familii mixte, în care o mamă sau o bunică descind din familii evreiești.)
“Sinagoga a decazut la finele perioadei comuniste, fiind inchisa pe masura ce majoritatea evreilor ramasi in oras dupa cel de-al doilea razboi mondial au emigrat. Comunitatea evreilor din Timisoara a cedat Sinagoga din cartierul Cetate pe o perioada de 50 ani catre Societatea Filarmonica.”
Probleme repertoriale. Se pune problema excluderii lui Wagner din programul interpretat în sinagogă. Compozitorul ar fi fost antisemit, dar avea membri de familie evrei. Se știe că Hitler era nelipsit de la Festivalurile din Bayreuth, unde se derulau operele preferate. Compozitorul nu avea cum să fie considerat hitlerist. Mai degrabă de această coloratură se pare că a fost o altă spectatoare la Bayreuth, sora lui Nietzsche. Apoi de ce n-ar fi excluse și lucrările postwagnerienilor ca Bruckner, Mahler sau Richard Strauss, căsătorit cu o evreică dar care a fost chiar președintele compozitorilor naziști din cel de al treilea Reich…
Din nou presa: “Evreii nu-l iubesc pe Wagner. În anul 2001, în Israel a avut loc chiar un boicot împotriva interpretării unui pasaj din “Tristan şi Isolda”. Cele mai multe proteste au venit din partea supravieţuitorilor Holocaustului. Boicotul a ajuns şi la Timişoara, unde Societatea Filarmonică s-a angajat prin contract să nu interpreteze operele lui în Sinagogă. Ideea interzicerii compozitorului a venit în urma scandalului din 2001 de la Tel Aviv. Acel punct nu mai este de interes. Mai ales că acum încercăm să pornim un demers către Federaţia Comunităţilor Evreieşti prin care să întocmim un act adiţional care să elimine acea prevedere”, a declarat cineva din Filarmonică. Se spune că acest punct din contract nu este deloc important. Mai mult, el precizează că această clauză există doar pentru că se dorea evitarea unui conflict cu cei din Israel pe acestă temă: “Noi am trecut acolo chestia asta pentru a ne asigura că nu comentează cineva din Israel”. “Dacă se va cânta Wagner în Sinagogă nu va exista nici o problemă şi noi nu ne vom sesiza. Ne vom sesiza însă dacă va fi cântat prost.”
Preşedintele interimar al Comunităţii Evreieşti din Timişoara, s-a abţinut însă de la comentarea clauzei care-l interzice pe Wagner: “Noi nu avem competenţa necesară. Nu noi suntem proprietarii clădirii, ci Federaţia Comunităţilor Evreieşti. Și este puţin probabil ca primul compozitor interpretat de Filarmonică să fie Wagner. Asta în ciuda tonului glumeţ şi împăciuitor al celor ce spun că embargoul asupra operelor sale se va ridica, chiar şi în Sinagogă. Oricum, pentru aceasta, va fi nevoie ca nici un evreu din Israel care-l consideră nazist pe Wagner să nu afle.” (Adică să se intre în ilegalitate?)
” Compozitorul Richard Wagner a fost întotdeauna asociat cu diverse curente politice ale vremii. A fost catalogat simultan ca fiind anarhist, socialist sau protofascist, naţionalist şi antisemit. De fapt, numele lui a fost asociat, într-un fel sau altul, cu toate curentele politice germane ale secolului XIX. Naziştii au folosit muzica lui Wagner în scop propagandistic. Însuşi Hitler, prieten cu nora sa, Winifred l-a declarat compozitorul său favorit. Nu numai de la asocierea postumă cu Fuhrerul i s-a tras însă lui Wagner eticheta de antisemit, ci şi de la eseurile pe care le-a publicat.”
” Wagner i-a acuzat pe evrei, în special muzica lor, ca fiind un element străin periculos în Germania. Chiar a invocat, ca soluţie, expulzarea sau abandonarea culturii evreieşti. Câţiva ani mai târziu însă, într-o conversaţie cu soţia lui, Cosima, a menţionat că “dacă ar fi să scriu despre evrei din nou, aş spune că nu există nimic împotriva lor, decât că au venit la noi, germanii, prea curând; nu eram îndeajuns de stabili pentru a absorbi acest element”. În ciuda etichetei de antisemit, Wagner a avut câţiva prieteni buni evrei practicanţi. Pe unul dintre ei, Hermann Levi, l-a ales chiar să dirijeze ultima sa operă, Parsifal, la premieră. Wagner a vrut iniţial ca Levi să fie botezat înainte, datorită conţinutul religios al operei, dar a renunţat la idee.”
“Când n-ai nimic de ce să te agăţi, fiind lipsit de o sală potrivită de concerte, sigur că accepţi şi un asemenea compromis, chiar dacă este vorba de un compozitor de talia lui Wagner”, a declarat Ioan Fernbach, directorul Filarmonicii Banatului. Asta e marea și trista realitate, de fapt. Nici Concertgebouw, Gewandhaus, Wienerphilharmoniker nu au fost la bază lăcașe de cult, unde ar putea funcționa mai degrabă un muzeu al culturii evreiești din zonă.
Nici o problemă. Wagner ridică probleme dificile de interpretare, așa că orchestra timișoreană se poate mulțumi cu Mozart sau Beethoven. Și oricum nu se interpretează la Filarmonică decât niște fragmente orchestrale. Cât despre operele lui Wagner la Timișoara…Prin anii optzeci cu chiu cu vai s-a pus la Operă un LOHENGRIN. După două spectacole s-a abandonat această operă din lipsă de public.
Nu numai Filarmonica a primit o sinagogă ci și Teatrul Naţional Timişoara. “Încă o sală de spectacole în oraş. Pe lângă sala din sediul instituţiei, TNT are şi Sala 2 (fosta sală de sport din spatele Hotelului Continental, care, mai demult, a fost manej imperial). Acum, după mai multe discuţii, reprezentanţii comunităţii evreilor din Timişoara au fost de acord ca instituţia teatrală să îşi prezinte unele dintre spectacole în Sinagoga din cartierul Fabric. Teatrul are drept de folosinţă pe 35 de ani, Sinagoga devenind Sala 3 a TNT. Teatrului Naţional îi revine obligaţia de a renova Sinagoga şi, apoi, de a se îngriji de starea acesteia.” N-am aflat dacă și acest lăcaș de cult a fost DESACRALIZAT. (Apărut în revista AGERO/Stuttgart)

Advertisements