Bunicii

063

Plimbările de seară sunt o binevenită relaxare, atât pentru cei tineri, ce și-au vâjâit mașinile, întorcându-se de la lucru și închizându-le în garaje, cât și pentru celelalte vârste. Casele astea, atât de încăpătoare și construite dintr-un material termoizolator, păstrează mai ales la parter (echivalând la americani cu nivelul 1), cât și la primul etaj o răcoare suportabilă. În sensul că nu se încing întotdeauna atât de mult pentru ca să pornești elicele din tavan sau motoarele climatizării. Totuși, după o zi cu temperaturi mai mari de o sută Fahrenheit, adică vreo 45 Celsius, lumea se înghesuie în rezervații, scuaruri sau străzile lăturalnice care au trotuare și nu vă fie cu mirare dacă un trening e absolut necesar seara, pentru că Oceanul din apropiere respiră. Briza este răcoroasă întotdeauna.
Întâmplarea a făcut ca în San Francisco Bay Area să vină mereu bunici, din China sau România, o mulțime de seniori veniți în State la copiii care lucrează în mastodonții din Silicon Valley, pentru a sta alături de cei tineri și de nepoții lor, nativi americani, atâta timp cât le permite viza de pe pașaport.  Micul club de seniori români se întrunesc la aceeași oră. E bine să nu fii singur cu un copil, căci au fost cazuri de răpiri. Și deobicei răscumpărarea copiilor din Silicon e mai mare decât oriunde în State, presupunându-se că aici, în inima industriei IT părinții au mai mulți bani. Polițiști sunt peste tot,  Higway Patrol, în Forduri alb-negru sau pe motociclete, dar o plimbare în grup este de dorit. Familia Petrescu, o pereche de bunici din Cluj, ducându-și nepotul în cărucior, îi  salută englezește, cu “HI!” pe ceilalți din grup, vreo trei-patru perechi, sosite din diverse orașe românești, care-și plimbă nepoțeii americani pe aleile înecate în verdeață și flori imense. Schimbă câteva politețuri, dezbat problema erupției vulcanului din Islanda care perturbă zborul avioanelor de linie. Toată lumea are un termen, după care se va întoarce în țară cu Lufthansa. În compania asta ba sunt greve, ba erupția, factori ce pot decala călătoria. Cum autoritățile americane sunt foarte stricte cu perioada vizitei turistice, fiecare trebuie să se descurce. Este cel mai frecvent subiect de discuție, pe lângă cel referitor la creșterea copiilor…
…Și familia Petrescu are o viză pe zece ani cu vizite dese, de câte șase luni, la copii.  Doamna Ema e șefa, lucrează cât poate la bucătărie pentru a găti ca în țară. Cel mic e  puțin obez, ei pun asta, desigur, pe seama Fast Food-ului. În România se și duce o campanie exagerată împotriva alimentației de acest gen. Fantomele propagandei românești îi urmăresc și aici pe seniorii care vin cu tradiția de acasă, măcar pentru scurt timp. Dar în absența unor asemenea bunici, care să vină în State din când în când să le gătească celor plecați la lucru de dimineața până seara, ca la mama acasă, ce pot să facă tinerii? Să consume, în pauza de prânz, hamburgheri, sandwich-uri cu pește sau pui, cu sos, salată, ceapă, sau ciocănele de pui rumenite în baie de ulei, cu cartofi, cutii cu mâncare chinezească, japoneză, thai, beefsteck, porc sau somon de Alaska la grătar, câte și mai câte. Eu, spune tuturor domnul Petrescu, m-am acomodat foarte bine cu bucătăria americană, am mai dat jos ceva burtă căci aici nu găsești carne grasă. Ehei, zic clujenii, dar și când face doamna Ema niște sarmale, sarme, supă, zupă sau zamă de pui cu tăiței, ba are chiar și o rețetă de mititei. Ceilalți râd, bine dispuși, unii spun că îi duce gândul la o ciorbă asasină, de fasole cu afumături, cum se face la armată sau în piețe, uneori, în zilele de sărbătoare națională. Ehei!… Made in România!
Domnul Petrescu se arată și el îngrijorat de vulcanii din Islanda, care erup cretinește taman  când trebuie să treci spre Europa. Căci i se apropie ziua plecării. Și că data trecută s-au anulat niște curse, nu se putea ateriza nici în Germania, nici în Anglia din cauza fumului de cenușă. Un alt domn îl contrazice, el a venit recent cu Lufthansa   fără probleme, de la Munich. Ba a ajuns chiar cu o oră mai devreme, deoarece zborul nostru ocolise Islanda pe la Sud, cum nu făcuse niciodată. I-a urmărit traseul în avion, căci preferă să nu se uite la filme și emisiuni cretine pe micul ecran al scaunului de vizavi. Discutând cu clujenii are senzația că, de fapt, mai degrabă altele sunt îngrijorările lor.
Așa a și fost. Domnul Petrescu devenea, pe zi ce trece mai nervos . Făcuse, până atunci, de zece ori naveta în America. Dar anii trec. Nu se știe niciodată care e ultimul zbor. Ema era îngrijorată de starea lui…Își cere scuze de la mica adunare și  cotește spre Safe Way. Fiecare cu destinul lui, comentează ceilalți. Și zău că numai de povestioare românești nu aveau chef aici, în loc să se bucure de aleea asta formidabilă de palmieri, de mirosul portocalilor, de florile agresive și cărnoase care se cațără pe case. Unii când se află în America au senzația că și propria-mi umbră le-a rămas în țară.
În altă seară, inevitabilul se produse iar. De data asta clujenii  se plângeau că le mai rămăseseră doar câteva zile până la plecare. Și legile astea americane. Dacă, de pildă, în Canada se acceptă întregirea familiei, Statele nu au așa ceva. Și domnul Petrescu făcuse o pasiune pentru nepotul său. Cum să intri în avionul care te separă de cel ce ți-a rămas cel mai drag pe lumea asta!  De șase luni  ziua stabilită pentru plecare e bătută în cuie, trebuie să plece. Desigur, în limita vizei te poți întoarce oricând. Dar distanțele astea. Cele unsprezece ore de zbor, escala și încă un zbor. Asta este. Dar, zic ei, noi nu mai avem pe nimeni în România. Ai noștri sunt cu toții aici. E multă lume în situația asta. Doamna Ema e palidă, calmă. Domnul e puțin furios, copilul se agită, probabil prin contaminare cu starea de spirit a bunicului. Și timpul care trece  le mănâncă zilele. Poate se schimbă ceva în urma alegerilor americane. Poate un nou guvern român va întreprinde ceva. No chance, no future…Ultimele cuvinte spuse în public de seniorul clujean au fost „Eu nu mă întorc”.
…Și a rămas. Ema le povesti, plângând, celorlalți cum soțul ei, suferind de inimă și profund stressat plecă pe jos printr-un canion din falia tectonică Hayward, să facă o pimbare de unul singur, Mersese câteva mile, urcase pe înălțimile rotunde și golase ale faliei, prin iarba uscată de căldura verii, sub soarele puternic. După o dispariție de o zi, poliția l-a găsit. Avea să rămână. For ever. Ema își luă rămas bun de la cunoscuți. De data asta se grăbea, căci după ceremonia funerară trebuia să prindă avionul, pentru a se încadra în termene și legi.
Tăcuți, gânditori, perechile de seniori români se despărțiră. Imensa parcare pustie a unei fabrici se transformase în loc de joacă și preumblare a copiilor și însoțitorilor acestora, cărunți. Chinezi, hispanici, indieni din Asia, oameni de toate rasele și culorile. Sub aceeași aripă a timpului ce se scurtează tot mai mult. Peisajul zilei ce se îndrepta spre amurg era scăldat în aceeași lumină strălucitoare, ca de flash, cum numai în California există. (SAN FRANCISCO, 2010)

Advertisements