Peisaje din secolul XXI

La Munich
La Frankfurt

 

După toate formalitățile, te găsești, în fine, la locul de ambarcare. După controlul cu haine, genți și laptopuri aruncate în tăvile de plastic, cu pantofii în mână, cu mâinile pe sus prin gate-uri, scanat cu trup și suflet, confruntat cu fotografia din acte, fotografiat și amprentat. Disciplină severă. Depersonalizate, fără să crâcnească, persoanele stau la rând ca niște umanoizi, reperați și percheziționați. Sub privirile unor funcționari care precis au neutralizat numeroase tentative de atack-uri teroriste, se decide timpul de ședere pe teritoriul țării. Maximă securitate este și atunci când nu ai voie să-ți cumperi din același aeroport ceva de mâncare, cu care să pătrunzi în ghetoul de dinaintea decolării. Numai de dincolo de poarta ce te separă de restul lumii este voie. Pasagerii n-au voie să greșească, doar aviația- care pretinde a-i deservi în interesul lor. Un început de traversadă poate începe de la anunțarea întârzierii Regional-ului de Munich. Acolo stau avioanele la coadă pe pista de decolare și se pot produce întârzieri din acest motiv. Sau motivul o fi tocmai plugul pe care îl vedem pe pistă românească, dând la oparte o zăpadă ridicolă, de vreo câțiva centimetri? Nervozitate. Apare, în fine, avionașul canadian Bombardier care trebuie să ducă spre un Lufthansa de linie, transoceanic. Încărcare rapidă, un zbor frumos peste Alpii albi. Ceasul îngrijorează. Venim la aterizare și tocmai vedem decolând un Airbus. La Munich, autobuzul pe care scrie Temeswar ne duce spre ghișeul unde vom afla ceea ce bănuiam deja. Avionul nostru a și plecat spre San Francisco. N-a mai așteptat câteva minute, câțiva pasageri din Estul Europei, pentru Nord America. Vorbim nemțește, dar tot nu găsim bilete pentru a doua zi. Germania ne caută locuri. Preocupat, civilizat. OK, în zori vom decola spre Frankfurt cu o cursă internă și avem rezervare într-un B747. Vom dormi câteva ore la hotel Scheraton, aproape de aeroport. Splendid, pentru că în acest fel fentăm fusul orar, recuperând aproape o noapte, pe cheltuiala companiei. Vine veșnicul microbuz ce ne duce spre hotel. Primim o cameră la etajul -1, la subsol, unde nu se aud motoarele avioanelor. Ieșim puțin, să vedem seara nemțească. Un vânt înghețat, de Alpi, ne taie respirația. Autostrada e plină de mașini în noapte, dar bavarezii cuminți au intrat în case și au închis magazinele de la ora 6PM fix, zadarnic le facem semne prin geam să ne vândă o bucată de cârnaț bavarez. Așa că ne întoarcem și ne distrăm cu bufetul suedez, cărnuri dulci, sosuri dulci și salate dulci, nițel grețoase, dacă nu am fi flămânzi nici nu ne-am uita la o asemenea civilizație culinară. Altă bucătărie decât cea austriacă, din Banat…Dormim mult prea puțin și suntem treziți. Fuga la aeroport, cu microbuzul. Cursa internă a Lufthansei pleacă la timp, în jumate de ceas vedem sub noi panorama, adică marea de lumini a metropolei Frankfurt, tăiată de panglica lată a Main-ului. Nu ne pierdem în detalii pe aeroport și ajungem destul de repede la Jumbo-ul nostru. Are motoarele pornite. Un B747 e o premieră pentru noi și privim aparatul cu un anume respect. A venit ziua, așa că se poate observa o anume patină a timpului pe fuselajul probabil vechi de treizeci de ani. ..Pe SFO, in fine, benzile și scările rulante, văzute în Europa, sunt completate cu air-train-uri la toate nivelele și lifturi largi, cu care ajungi la parcări. Restaurante chinezești, cu bețe și farfurii de carton, după ce servești masa îți arunci singur resturile. O uriașă vitrină conține macheta orașului Șanhai, cu clădiri fanteziste urcând prin cer. Afară se văd dealurile unei falii tectonice pe care s-a scris, după model hollywoodian, „San Francisco South”. Orice rătăcit prin văzduh își dă seama unde se află.  Lumea stă iarăși la cozi, disciplinată, fiecare ia o distanță de confort și nu strigă nimeni când ne băgăm în față să anunțăm că bagajele noastre de cală nu ne trebuie la Munich ci un pic mai departe. Altă problemă e recunoașterea și recuperarea bagajelor de pe banda care curge… Revenind , după niște anotimpuri așa-zis reci, din California mereu verde, mi se părea ciudat să văd pe aeroporturile germane grămezi de zăpadă ce nu se topiseră nici primăvara, după o iarnă cumplită, sau să ne sufocăm de căldură într-o sală expusă la caniculă și prost ventilată. Așa ceva era imposibil să vezi în America. În schimb, doar pe SFO am văzut poliție patrulând solemn pe biciclete sau trotinete cu motor electric. Aeroportul e o lume specială, cu care te poți obișnui, dă dependență și trezește nostalgii. În niciun caz din dor de țară, ci din acel goethean „călătorim spre a călători”.  În burta Airbus-ului, în zbor fiind, poți să mergi în compania celor ce fac gimnastică acolo, pentru a-și combate sedentarismul. Lucru uneori mai important decât somnul. Sau în plină ciudățenie a unui aparat cu hublourile opturate în plină zi, pentru pasageri fiind de fapt noapte. Zborurile fură timp, amestecă fusuri orare. Sunt o lume aparte. Numai de nu ar erupe iarăși vulcanii aceia din Islanda…Interesantă aterizarea pe SFO. În continuarea pistelor, pătrund în golf, pe mulți piloni, un fel de bare de ghidaj, iluminate noaptea sau pe ceață. Aceste două poduri înguste nu obturează navigația, fiind destul de scurte. Odată înscris la aterizare pe direcția barelor, avioanele nu au cum să mai greșească pista.  Acele construcții pe apă constituie un unicat.

Advertisements