Homeles-Experience la San Francisco

Sediul ziarului
Sediul ziarului

san-francisco-chronicle
“…Poți să-mi spui Harry. Am terminat Universitatea din Berkeley și am devenit ziarist la…nu contează. La “San Fancisco Chronicle”.Probabil cunoști ziarul nostru, care a avut o contribuție importantă în perioada Beat Generation și Hippie. Denumirea de “beatnik” a fost inventată de Herb Caen în redacția ziarului nostru în 1958 (eram puști pe atunci), prin alăturarea Sputnik+Beat Generation. Mișcarea “Counter-culture” a fost denumită “San Francisco Renaissance” și a fost încorporată mai târziu în curentul Hippie.
Resortul meu ține de probleme sociale din San Francisco Bay Area, pentru care avem publicația paralelă SFGATE, ambele apar pe internet și pe hârtie, format tabloid. Am fost de la început atras de felul în care-și duc viața oamenii străzii. Se pare că în San Francisco și Bay Area ar fi vreo 300,000. Nu e cine știe ce, la zece milioane de locuitori, câte sunt în areal. Când am vizitat într-o zi Lockheed Martin, am trecut prin peisajul ciudat de aerisit, ca să nu zic pustiu, în zona Silicon Valley din San Jose, și am ieșit din highway Montague, parcând pe un imens spațiu liber, lângă firma Cadence. Se pare că fabrica și-a mutat halele de lucru în China, la o mână de lucru ieftină. Sunt un citadin notoriu, obișnuit cu aglomerația din City, cum îi spunem noi metropolei San Francisco și n-am mai văzut asemenea locații de fabrici, populate de iepuri sălbatici. În apropiere se întindea o fermă cu livezi de portocali. Am urcat pe digul unei ape curgătoare, o insulă se ridica din râul aproape secat, a Coyote Creek, care trece pe lângă clădirile fabricii Cisco Systems, mai multe cărări duceau către un desiș. Acolo erau niște corturi, biciclete agățate de crengi, părea însă că nu-i nimeni acasă. Dar în desișul verde-uscat, netoaletat, l-am întâlnit pe bărbosul care trăia liber, aici, fumegând dintr-o țigară cu marijuana. El mi-a dat ideea de a încerca un experiment inedit. Autoritățile îl tolerau, ba chiar i-au dat o misiune, în schimbul hranei de la azilul din apropiere. Trebuia să le dea resturi de mâncare animalelor sălbatice din mica pădure…Ce-ar fi să le împărtășesc, pentru câteva zile, experimental, soarta acelor, în fond, oameni care și-au ales un mod foarte liber de a trăi sub cerul unei Californii pe care soarele stă aproape tot anul…Sigur, urma să scriu un reportaj care-mi va aduce o oarecare celebritate.
Mi-am luat un concediu de o săptămână, un rucsac cu ceva schimburi și am ieșit dintre zidurile unei case care m-au plictisit adesea. Pentru prima zi am luat-o pe Embarcadero, pe lângă golf, spre Sud. Prima grijă a fost să-mi umplu rucsacul cu presă free, pentru culcuș. Eram ușor nebărbierit, cu niște haine-sport boțite și niște bascheți vechi, mâzgălit cu cremă de camuflaj, pentru a nu fi recunoscut. Ciudat, treceam pe lângă cunoscuți, eram totuși o persoană publică în San Francisco, însă nimeni nu se uita la mine și nu-mi răspundea la salut. Mi-era foame. Am scotocit după resturi de mâncare la debarcader, lângă restaurant. Noroc că americanii aruncă la gunoi mai mult decât mănâncă. M-am gândit să mă culc sub o banca aceea de lângă stația de metro, chiar în centru, acolo însă era deja ocupat de un homeless, tot cu barbă albă, pe care îl știam deja, parcă ocrotit și netulburat de poliție. Pe la patru-cinci, ziua frumoasă de septembrie se termina. Prin strâmtoarea Golden Gate intra coloana de ceață, rece și joasă, făcând oamenii să se îmbrace sau să intre repede în mașini. Era chiar insuportabil de frig, îmi spuneam că am început-o rău. Cheia de la casă mă frigea în buzunar. Am aruncat-o în golf, ca să nu mă tenteze o întoarcere acasă. Oricum, sunt divorțat de mult, casa e pustie…Cunoșteam azilurile pentru homeless și n-am ezitat să intru în cel mai apropiat. (Per total nu toată lumea fără casă încape în aceste aziluri. Știam și de cupluri, cu copii, care rătăceau prin arealul golfului. Prea puțini rămân pensionarii acelor stabilimente, finanțate de stat sau de fundații de tot felul. Cam șaizeci la sută din oamenii străzii au probleme psihice…). În prima noapte, deci, am solicitat un pat și mâncare caldă. Cu gluga trasă pe față, să nu risc a fi identificat. Nici o problemă. Din personalul angajat acolo nimeni nu mi-a aruncat măcar o privire, nu mi-au vorbit nimic, nu m-au întrebat nici măcar dacă am un nume. După o zi de umblat pe jos am adormit imediat. Spre dimineață am părăsit corul de sforăituri și am ieșit fără să fiu văzut. Ceața persista, se va ridica abia pe la zece-unsprezece. Am umblat mult, pe bike-lan-uri. La un moment dat – o livadă de portocali. Fructele tocmai se coceau, multe cădeau și putrezeau. Livada nu avea gard, pe lângă ea treceau șirurile de mașini și nimeni nu oprea să culeagă vreun fruct. Iată, mi-am zis, sunt un om educat, ca și cei din mașini, m-ar tenta să mănânc, la ora asta portocale, dar astea de aici sunt proprietatea fermierului. Și eu am, în curte, un portocal, revărsat peste gard, deasupra străzii și nimeni nu s-a atins nicodată de el. Am trecut, deci, mai departe de acel mic paradis mirosind amețitor a fructe putrede. Într-un frumos cartier din Santa Clara County, cu lungi șiruri de palmieri, am găsit un tomberon și un pet cu ceva Coca Cola, resturile unui pui la gril și, minune, o cutie de conservă, turtită, dar cu fasole mexicană și carne, nici expirată nu era, ci doar diformă. Pe un spațiu neutru, unde se desfăceau bretele unor autostrăzi m-am așezat pentru picnic. Nu-mi plăcea zgomotul infernal al pneurilor, așa că m-am reîntors la Coyote Creek. Vegetația haotică, de junglă, dogorea puternic și umed. Undeva, la distanță de un ceas, în portul de bărci din Santa Cruz, Ca., se legăna micul meu yacht…Trebuia să-mi iau gândul de la aceste repere, bătute în cuie, care erau casa, mașina, barca și redacția. Nu cunoscusem, până atunci, decât o viață între punctele fixe între care alunecam mereu pe aceleași autostrăzi, cu toate că GPS-ul îmi putea oferi și alte direcții interesante, în acest univers atât de variat care este S.F. Bay Area. Și iată-mă, dintr-odată, liber și fără obligații, murdar și bărbos, de nerecunoscut. În locuri pe care nu credeam că le voi explora vreodată. Seara, cu o ușoară briză dinspre Pacific, plăcută dealtfel, se anunța destul de caldă ca să nu fie nevoie decât de o bluză de trening. Am ieșit dintre tufele de pe malul apei pentru a urca pe dig. Stelele imense ale cerului nu iluminau și văgăuna întunecoasă a Coyote Creek-ului, care părea o gaură neagră înconjurată de suprafața imensă de lumini ale orașului. Recunosc, nu m-am plimbat niciodată prin asemenea locuri, n-am înnoptat în aer liber, singur. Simțeam o ușoară trepidație a conurbației. Chiar sub mine probabil trecea metroul, BART-ul, pe deasupra avioanele, pe care le voi auzi toată noaptea, huruitul neîntrerupt al autostrăzilor, tramvaiele. Am coborât lângă apă pentru a face un fos și a-mi încălzi conserva agresată. Apoi noaptea mi-am pus capul direct pe un teanc de ziare, între care și acela la care lucram. Apa susura liniștitor la câțiva inchi de mine…Dimineața m-am trezit cu un zgomot de mașină, care intrase pe un drum de pământ, lângă apă. Mă căutau niște domni. Necunoscuți. Văzuseră focul pe care-l aprinsesem seara și știau că mă vor găsi acolo. Sunteți amabil să veniți cu noi? Am vrea să faceți parte dintr-un cor de homeless, care se va aduna la un așezământ cultural al fundației noastre. Am urcat în bolidul lor și am fost servit pe loc cu un imens sandviș cu pește și salată și un pahar uriaș cu Cola. Era și cazul să mănânc ceva. M-au dus în San Francisco South. Știți să cântați? We shall over come someday? OK. Pe o scenă erau, într-adevăr, o sută de homeless. M-am alăturat corului lor. Se cânta pe patru voci, n-aveam probleme, în studenție am cântat și în Alumni Chorus. În fond, ce se afla în spatele acelei repetiții? Corul oamenilor străzii din San Francisco avea să apară la Hollywood, în emisiunea American Idol, pentru a intra în competiția câștigării a unui milion de dolari. Oh, nu! Bărbierit, spălat, în fața camerelor de luat vederi aveam să fiu imediat recunoscut de colegi și colaboratori. Cu scuzele de rigoare, am plecat imediat. Păcat, vocea domneavoastră era deosebit de plăcută…Peste câteva ore eram în Central Park, pe o bancă. Transpirasem și mi-am pus șapca alături. Vizavi era sera cu dinozauri. Deodată am auzit sunet de monede în șapcă. O pereche de chinezi crezuseră că tocmai am ieșit la cerșit. M-a cuprins un sentiment jalnic. În fond, puteam pleca acasă după bani. Acasă, dar nu mai aveam cheia. Repede, până nu vine ceața, am parcurs o distanță nemaipomenită, pe jos, până am întâlnit din nou albia aproape secată a râului meu. Orașul nu mă atrăgea. Erau, în noul meu univers, stârci cenușii, sconcși, gâște canadiene. Am scos două roți mari, cartoane, cum le spun eu platourilor de pizza. Le cumpărasem cu banii din cerșitul involuntar și aveam să le împart cu animalele și păsările. Am ciugulit, lihnit cum eram, cașcavalul, bucățile de pui, ceapa și roșiile, și cum nu simpatizam cu aluaturile peste care se turnaseră aceste, după mine, resturi alimentare, le-am sfărâmat și le-am dat viețuitoarelor din jur. Succesul a fost pe măsură. Am fost imediat acceptat în lumea lor. După cum se știe, în California nu se prea hrănesc sălbăticiunile, pentru că le faci dependente de asta și le deposedezi de instinctul care le determină să se descurce singure. Înțeleg asta, sunt și eu în această postură în care trebuie să mă descurc, cu toate că, dacă doresc să fac pe omul lipsit de acoperiș, pot fi găzduit în locațiile destinate acestei specii umane…Au mai urmat zile de singurătate, de exil. Am simțit pe deplin nepăsarea celor din jur. Aveam mereu senzația că, dacă ar afla despre aventura mea, voi face parte din mulțimea pacienților din clinicile de psihiatrie. De cele anti-drog. Nu aveam nevoie de ele. Mi-am salutat, în ultima seară, cunoscuții de pe Coyote Creek, animalele de acolo. Apoi mi-am forțat ușa din spatele casei. Am umplut piscina cu apă caldă. Cutia poștală era plină. Am privit cerul noaptea și nu am văzut stele. Numai luminile avioanelor. A doua zi, la ziar, m-au întrebat cum a fost navigația cu yachtul, în golful Monterey. OK!”

Advertisements