Redactorii de la „Orizont” și alți scriitori în „documentare” la Lovrin, anii optzeci


016

Image | Posted on by | Leave a comment

Opereta „A treia Europa”


0021. Un demers absolut inutil, o fantazare inexactă, un background cenușiu în care s-ar dori amestecate niște persoane fără certe vocații artistice, alături de câteva nume consacrate în spațiul spiritual occidental. „Visând la Europa Centrală, paradisul pierdut” scrie Iulia Popovici , „Europa iluziilor pierdute” titrează cu aceeași nostalgie Tudorel Urian. La Timişoara, există o fundaţie, „ A Treia Europă”, asociată unui Centru de studii nostalgic și o biblie, „Mitteleuropa periferiilor”. Conform acestora e vorba de un spaţiu cultural, un „construct mental care sfidează geopolitica”. Adică nu există o delimitare precisă, ceea ce face ca întregul concept să atârne ca o planetă în neant, în timp ce ne-am fi așteptat să existe o suprapunere cu harta Puterilor Centrale.
2. Vom vedea cine i-a inspirat pe cercetători și în ce s-a transformat această inspirație. Asta în timp ce există o concepție globală, chiar după căderea zidului Berlinului și închegarea Uniunii Europene, conform căreia europenii sunt fie occidentali, fie estici, catolic-protestanți sau ortodocși. A treia cale nu există. E destul de ciudat faptul că grupul de cercetare se axează pe nisipuri mișcătoare. Cu umor Iulia Popovici declară că „însăși regina Angliei a vorbit despre Europa Centrală. Dacă ea spune că există, atunci chiar există. Că nimeni nu ştie cu precizie ce înseamnă, asta e cu totul altceva.” Tratativele de pace da la Paris din 1919 au demonstrat câtă geografie NU au cunoscut decidenții anglo-americani și francezi care au hăcuit continentul. Spre deosebire de acei militari încizmuiți până la brâu, există Michael Heim (SUA) care cunoaşte toate limbile Europei Centrale, Tom Judt e englez, stabilit în Statele Unite şi eurosceptic, Jacques Le Rider din Sorbona, germanist cu un interes special în cultura austriacă și Vladimir Tismăneanu . Autori ai unor studii privind spațiul spiritual vizat de regina anglă.
3. După dispariţia Imperiului habsburgic şi decăderea Vienei din drepturile sale de metropolă, conceptul de “a treia Europă” ar fi reintrat în actualitate ca alternativă la dualitatea Est-Vest. “Noi suntem evreii Europei”, spunea Milan Kundera în ceea ce pare a fi textul fundamental al central¬europenităţii – Tragedia Europei Centrale. Observăm că scrieri precum „Tragedia Germaniei” de Lucian Boia și aceeași tragedie germană din opera lui Thomas Mann sunt mult mai consistente decât cele ale autorilor din fostul imperiu habsburgic, adunați și comentați de purtătorii de drapel ai inexistentei Europa nr.3.
4. Kusturica declara că de când stă la Paris nu mai poate face filme, pentru că în Franţa, spre deosebire de Serbia, (care nu se găsește în centrul continentului, n.n.) nu vede nimic interesant pe stradă când deschide fereastra. Nu tu un Seselj, un Miloserbici, un Karadjic, un Zoran Bregovici…Ce s-ar mai distra astăzi, de când cu atacurile teroriste! Cineastul a fost inclus abuziv în Centrul continentului. Balcanii nu fac parte din acest spațiu, timișorenii n-au învățat nimic din lecțiile Tribunalului de la Haga.

5. Tudorel Urian observă că „raţiunile de ordin politic au făcut ca în România să se vorbească prea puţin şi niciodată în vorbe măgulitoare despre spaţiul politic şi cultural al Europei Centrale. Politica unei ţări preponderent ortodoxe, a cărei sărbătoare a întregirii este direct legată de ceea ce se numeşte tragedia Europei Centrale, aflată apoi în zona de influenţă a Uniunii Sovietice nu putea privi decît cu resentimente şi complexe spre un spaţiu pe care istoria oficială îl identifica drept sursă a tuturor primejdiilor imaginabile.” Iarăși o eroare, corectată de Lucian Boia, care vede în spațiul balcanic primejdia cea mare, nicidecum în Europa Centrală și mai ales în Germania.
6. Imediat după căderea regimului comunist, la Timişoara (probabil oraşul din România cel mai ancorat la realitatea culturală central-europeană) a luat naştere grupul de cercetare „A treia Europă”, coordonat de Cornel Ungureanu, autor al cărții „Mitteleuropa periferiilor” (PERIFERIA, IATĂ O REALITATE OPTIMĂ PENTRU SPAȚIUL LOCUIT DE ROMÂNI), Mircea Mihăieş şi Adriana Babeţi -Simlovici. Deci ne aflăm în Mitteleuropa periferiilor. Dacă pentru Milan Kundera Europa Centrală era un spaţiu foarte bine conturat din punct de vedere religios, geografic şi politic, pentru Cornel Ungureanu el se defineşte în primul rînd ca un spaţiu cultural, în centrul căruia se află Viena. Aparţin acestui spaţiu „Robert Musil, Franz Kafka, Jaroslav Hasek, Konrád György, Miroslav Krleja, Vasko Popa , Andrei ( se scrie de fapt ANDREAS, degeaba românizați! ) A. Lillin, Franyó Zoltán, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Emil Cioran sau Petre Stoica, toți aderând (sau aberând, n.n.) la spiritualitatea Vienei (…) La sfîrşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Café Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…); la doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrînului împărat, care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie” (p. 378). Menționez că ar fi trebuit lărgită aria celebrităților cu Stefan George, Georg Trakl, Hugo von Hofmannsthal, expresionismul întinzându-se însă și spre artele care nu-i sunt confortabile autorului cărții. Blaga a văzut acolo picturile lui Kokoshka. Iar la muzică nu se pricep deloc comentatorii spațiului Mitteleuropa. Postwagnerienii Anton Bruckner și Gustav Mahler țin și ei de Viena. Ca și expresioniștii Arnold Schoenberg, Alban Berg, Webern. De ce nu și bănățeanul Bartok Bela? Suntem de acord că Viena a produs o copleșitoare cantitate de cultură nobilă pe metrul pătrat, incomparabil cu alte locuri din lume. Însă fără Lillin sau Petru Stoica. Fără Rebreanu, Slavici sau un Blaga, cel care nici măcar nu a fost expresionist – a se vedea din ce sentiment tragic  al înfrângerii derivă expresionismul austriac. Blaga, după ce a văzut niște lucrări de Kokoshka, a trăit în lumea victorioasă a României Mari, fără  tristețea existențială a popoarelor înfrânte…Perceptibilă eventual la pro-germanistul Arghezi. De unde și până unde aceste selecții subiective și incomplete?
7. Un adept al E3 afirmă șăgalnic: „El însuşi produs cultural al Mitteleuropei periferiilor, Cornel Ungureanu îşi priveşte cu iubire personajele”. Nu știam noi cu ce mare vienez (născut la Zăgujeni ) locuim în periferica noastră Timișoară. Și comentariul curge: „C.U. este un critic sentimental şi tonul său dobîndeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale.” BINE CĂ NU E ȘI RUDĂ CU FRANZ JOSEPH! Ion Marin Almăjan declară că e rudă cu Maria Tereza. Paparudă. ESTE O EXAGERARE SĂ SE MEARGĂ PÂNĂ LA IDENTIFICAREA UNUI COMENTATOR CU PERSONALITĂȚILE COMENTATE. Și textul mitteleuropean relevă un alt personaj controversat: „Vedeam zilnic trecînd prin Timişoara un bătrîn înalt, distins, cu un păr alb, nepermis de lung pentru vârsta lui”. Nu e chiar Liszt Ferenc, ci Andreas A. Lillin, căci despre el vorbește acest nostalgic E3. Acest hippie senior este autorul celebrului roman proletcultist „Jetzt da das Korn gemahlen” și al unui volum de amintiri din copilărie, „Măștile”, deci nu este defel reprezentativ pentru așa-zisa Mitteleuropa. Obsedat de extremismul german, Lillin mi-a adus odată la redacție un material conținând o filipică la adresa lui Thomas Mann pe care îl făcea pur și simplu nazist. A trebuit să refuz publicarea acelor tâmpenii, probabil datorate senectuții. În acele vremuri tânărul critic C. Ungureanu îl detesta pe Lillin, care era pe atunci redactor în resortul de critic literară la Orizont. Acuma, că i-a luat locul, poate să-l vorbească numai de bine…Admiratorii spun că „cartea lui Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, este o minunată saga”…saga și desaga…
8. Scriitorii sunt deobicei personalități de sine stătătoare. Nici măcar un curent declarat, ca expresionismul, nu-i poate aduna în același cenaclu. Comună le este doar ambianța social-politică, nu și modalitățile expresiei artistice. Nu suntem la colhoz. Cât despre URSS, aceasta nu a bolșevizat complet valorile Europei Centrale până la a crea o nouă percepție despre ceea ce a aparținut dintotdeauna spiritului occidental. Struțo-cămila Estului mitteleuropean s-a realizat doar pe plan geopolitic. Desigur, nu sunt de ignorat acei scriitori români pe care desființarea imperiilor i-a transformat sufletește, insuflându-li-se în schimb ambianța oriental-balcanică a Moldo-Valachiei (Rebreanu, de ex.)
9. Intervin peste un interviu cordial pe care și l-au luat reciproc Adriana Babeți Simlovici și Cornel Ungureanu. Adriana Babeti: Pentru ca acest numar al revistei noastre (Orizont, n.n.) participa la campania de lectura Timisoara citeste Timisoara, initiata de Fundatia „A Treia Europa” si de „Orizont”, m-am gândit ca nu ar fi deplasat sa includem autori care imortalizeaza, evident, în moduri diferite, Timisoara.

Cornel Ungureanu: Evident! Ce ma uimeste la statistica noastra este faptul ca s-a scris enorm, ca exista multa, foarte multa literatura despre Timisoara.

(Erwin Lucian Bureriu: Evident! Ce mă uimește este lipsa voastră de sensibilitate vizavi de romanul meu „URAGANUL DE FIER”, o carte despre spațiul spiritual timișorean, despre Canalul Bega și multiculturalitatea noastră, despre familiile mixte, din care fac parte și eu, având descendenți germani, maghiari și evrei. Carte cenzurată de colegul meu Ion Marin Almăjan pe când era director al editurii Facla, apărută după revoluție, dar izbindu-se de tăcerea voastră, dragi colegi, suspectă. Am fost un scriitor între voi, care ați fost și ați rămas simpli spectatori ai creației. Greșeala este că și acum vă imaginați destinul vostru de comentatori, deasupra truditorilor scrisului.
În ce privește poezia mea, critica a observat că e vorba de un expresionism. L-am adulat pe Georg Trakl. Apoi afinitățile elective m-au purtat spre Kafka și Thomas Mann. Spre muzica lui Wagner și Bruckner. Locuiesc, da, la periferie, dar această provincie pedagogică nu ne-a determinat să renunțăm la modelele noastre occidentale.)

A.B.: Am însa convingerea ca tema culturii central-europene, asa cum am început sa o investigam acum 10 ani, într-un proiect de grup, „A Treia Europa”, stimulat de Mircea Mihaies, nu s-ar fi lasat descoperita altundeva în România decât la Timisoara, asa cum am imaginat-o noi. Initial ca proiect pedagogic si stiintific, dar si ca proiect cultural. Tinerii care s-au ocupat cu precadere de studiul literaturii (Marius Lazurca, Dorian Branea, Gabriel Kohn, Daciana Branea, Sorin Tomuta, Tinu Pârvulescu, Ciprian Valcan, Szekernyés János, Ioan Peianov, Balász Imre, Eleonora Pascu, Laura Cheie, Aranka Bugy, Adina Costin, Gabriela Glavan, Cristina Cheveresan, Dana Chetrinescu, Dumitru Tucan, Sorin Cucu si câti altii), dar si cercetatorii maturi, începând cu Andrei Corbea, Jacques Le Rider, Kazimierz Jurczak, Vasile Popovici, Ioana Both, Smaranda Vultur si noi doi, cu totii putem depune marturie pentru ideea de mai sus.

(E.L.B.: Este cu adevărat impresionant cum se adunară atâtea semitalente, în jurul nucleului tare, atâția adepți ai existenței în grup, sectă,  cenaclu. Revoluția culturală a MĂTURAT vechea strânsură intelectualicească, forțând intrarea în scenă a noilor păpușari care agită idei sau fantome de idei, ocupând tot spațiul tipografic finanțat de stat și Uniunea Scriitorilor. Sunt autoproclamații TINERI SCRIITORI ȘI ZIARIȘTI, descoperitorii unui continent nou și mai ales inexistent.)

C.U.: Ai dreptate. Dar, spre deosebire, de pilda, de ceea ce au facut grupurile de antropologie-istorie orala (al Smarandei Vultur) sau cel de sociologie, prin studiile Gabrielei Coltescu sau Alin Gavreliuc, ca sa nu mai vorbim de istoricii afiliati fundatiei (Valeriu Leu, Victor Neumann, Vasile Docea), noi nu am focalizat suficient Timisoara.

A.B.: Nu mai vorbesc despre suita de numere tematice realizate pentru „Orizont”. Interesant de stiut ar fi ce impact real are în restul tarii aceasta vizibilizare a Timisoarei, care, pentru noi, e o chestiune de constiinta civica si culturala, fara sa avem o clipa senzatia ca am face apologia unui provincialism ulcerat de orgolii si frustrari.

C.U.: Cred ca, în majoritatea cazurilor, stradania noastra e bine perceputa, desi la început au fost voci care ne-au amendat cu suspiciune.

(E.L.B.: E de mirare suspiciunea? E de mirare că, în locul lui Petre Stoica nu vorbiți mai degrabă despre Nicolae Breban. Descendența sa este germană iar afinitățile sale țin de extremele Est-Vest, adică Dostoievschi și Thomas Mann.)

10. Care este, de fapt, A TREIA EUROPA? În mod categoric SPAȚIUL BALCANIC. Și acesta îndeobște cel al fostei Iugoslavii. O foarte bine definită zonă geopolitică, se sustrage de la normele europene. Lucian Boia, în TRAGEDIA GERMANIEI oficiază o exonerare a Puterilor Centrale, atrăgând atenția asupra incompatibilității europene a Serbiei cu Europa. Nu acceptă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. S-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism. Tot răul a pornit de atentatul de la Sarajevo, un impuls contra unui imperiu bine consolidat economic și cultural, dintr-o persistentă invidie, dintr-un complex de inferioritate asiatic.
Lucian Boia: “Ar fi naiv să ne închipuim că Serbia era mai binevoitoare cu naţionalităţile decât Austro-Ungaria. I-a lipsit, ca peste tot în Balcani, cultura acceptării diversităţii etnice şi a identităţii minoritare…Despre Bosnia orice discuţie este inutilă; recentul genocid ar fi fost de neconceput sub stăpânirea austro-ungară. Austro-ungarii discriminau, dar nu masacrau. Trebuie spus că Serbia (ca şi Croaţia, de altfel) a dovedit, de-a lungul unui întreg secol, un potenţial de violenţă iesit din comun.”
Se adaugă aici, ca o reconfirmare a imperialismului Serbiei Mari, încurajat de pacea wilsoniană. Mai târziu Tito avea să-i ceară lui Stalin teritorii, doleanțe stopate de dictatorul asiat. Au urmat însă odioasele măceluri gestionate de fostul președinte Miloșevici, războiul religios/schismatic, sancționat în mod necesar de bombardamentele NATO. La ce ne putem aștepta dinspre Balcani? La câte o surpriză, cum a fost recenta admisie a migranților dinspre Serbia spre Occident. Maghiarii au fost primii care au ridicat un gard de apărare a civilizației apusene, în vreme ce, așteptând inutil să fie inclusă în UE, Serbia, aparent tolerantă față de migranți, trimitea teroriști, ca-ntr-un război cu Europa; nu mai era Gavrilo Princip, erau musulmanii kamikadze.
Ce fel de artă emană din această a treia Europă? Nu există grupuri de cercetători sau fundații care să studieze fenomenele culturale de acolo. Străbat în afară câteva mostre de literatură cu iz naționalist și antiamerican. O muzică stranie, poluantă, cu aspect oriental. O Lepa Brena…Un exemplu de kitsch agresiv, o bulibășeală insuportabilă – muzica/zgomotul lui Goran Bregovici. Aproape de neînțeles sunt afinitățile românilor cu aceste manifestări „artistice”. Prosârbismul valah se explică prin afinitățile cu spațiul balcanic al Estului României…Dar despre asta, altă dată.
11. „Mitteleuropäischer Wirtschaftsverein” (Central European Economic Association) was established in Berlin with economic integration of Germany and Austria–Hungary (with eventual extension to Switzerland, Belgium and the Netherlands) as its main aim. Another time, the term Central Europe became connected to the German plans of political, economic and cultural domination. The “bible” of the concept was Friedrich Naumann’s book Mitteleuropa in which he called for an economic federation to be established after the war. Naumann’s idea was that the federation would have at its center Germany and the Austro-Hungarian Empire but would also include all European nations outside the Anglo-French alliance, on one side, and Russia, on the other. The concept failed after the German defeat in World War I and the dissolution of Austria–Hungary. The revival of the idea may be observed during the Hitler era.
12. In 1927 the Central European countries included: Austria, Czechoslovakia, Germany, Hungary, Poland and Switzerland. Italy and Yugoslavia (Romania, n.n.) are not considered to be Central European because they are located mostly outside Central Europe.

13. O a treia Europa a fost, cel puțin din punct de vedere geopolitic statul Republica Banathia și ar fi urmat statul Transilvania. Republica bănățeană a fost proclamată înaintea Republicii Ungare. O formațiune statală într-o regiune fără tradiţie în acest sens până atunci, dar în contextul în care Europa Centrală monarhiile se transformau în republici social-democrate. A fost prima de acest fel din Europa Centrală. Ideea acestei formule statale era aceea de a păstra Banatul între granițele naturale, Mureș-Tisa-Dunăre-munți, în integralitate. Acesta a fost nu numai un deziderat maghiar-german, ci și o dorință a românilor. Provincie a Ungariei, Banatul era o entitate cu o personalitate distinctă, acea jumătate montană era și bine industrializată, bogată în huilă, fier și mai târziu în uraniu. Jumătatea de câmpie era fertilă, bine organizată de pe vremea colonizării realizată de habsburgi. Poseda cea mai densă rețea de căi ferate de pe continent. Multietnic, Banatul arăta ca un land central-european. Conștiința de sine a locuitorilor îi făcea să se identifice, după 1918, cu aspirații autonom-statale. Conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate, în tonalitatea toleranței tradiționale, față de apartenenţa etnică a locuitorilor, un gest nobil care a fost apreciat în contextul stării de confuzie în cazul populaţiei germane, considerată înfrântă într-un război pe care nu ea l-a declanșat și care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate…
Tot la 31 octombrie a avut loc la Lugoj o adunare a muncitorilor şi soldaţilor, care a respins Republica Bănăţeană. Organizatorul acesteia a fost ardeleanul penerist Valeriu Branişte, proaspăt eliberat din închisoarea maghiară, unde ajunsese sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. Reșița germană susținea Banathia. “Manifestul şvăbesc” cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, în fond, același lucru îl cerea și Adunarea de la Alba Iulia, să i se acorde o “autonomie suverană”, iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit. Care n-a avut loc. Conform realității, Lucian Boia consideră că nici faza de la Alba Iulia nu a fost un plebiscit.
Balcaniada unităţilor militare sârbe intră în Banat şi la 14 noiembrie 1918, ocupă Timişoara. Comandamentul sârb preia administraţia militară, dizolvă Gărzile naţionale, iar mai târziu preia şi administraţia civilă. În felul acesta a fost balcanizată o treime din Banat. Regatul român a balcanizat apoi și ceea ce a mai rămas din regiune.
În zadar Colonelul Antonescu, prezenta un document la Conferința Păcii, 1919: “Nu putem renunţa la Torontal pentru că regiunea a constituit una şi aceeaşi provincie. Torontalul este grânarul care aprovizionează celelalte două judeţe ale Banatului care n-au putinţa să facă agricultură…Prin cedarea Torontalului se stabileşte între noi şi sârbi o frontieră cu totul artificială, ceea ce din punct de vedere militar este rău pentru ambele ţări. Motivele invocate de sârbi sunt neîntemeiate. Din punct de vedere istoric Banatul şi cu el Torontalul n-au aparţinut niciodată sârbilor. Din punct de vedere etnic, a se vedea majoritatea pe care o au românii în întregul Banat. Din punct de vedere militar Torontalul nu poate acoperi Belgradul, în cazul unui conflict militar între noi şi sârbi fiindcă, trupele de acoperire concentrate în acest spaţiu ar risca să fie aruncate în Dunăre şi Tisa după numai o zi…În ziua când Torontalul va fi în mod arbitrar rupt din trupul Banatului noi nu vom mai putea întinde nici odată o mână prietenoasă celor pe care i-am ajutat în momente grele. Un viitor conflict armat nu este exclus şi atunci, ori suntem învinşi şi pierdem tot Banatul, ori învingem şi luăm pe lângă Torontal tot ţinutul Timocului, unde sunt în mare număr români.”
DOMNUL MIRCEA RUSNAC, “ISTORIA BANATULUI”: “Cele 114 zile ale existenţei Republicii Bănăţene au zburat ca vântul şi ca gândul. Statele învecinate s-au năpustit, precum o haită de lupi hămesiţi asupra unei prăzi bogate, sfâşiind-o.”
Țărănistul SEVER BOCU a protestat practic continuu împotriva centralismului şi a soartei nefericite rezervate de acesta Banatului. Redăm aici doar un fragment din discursul ţinut de el în 1923 în Parlamentul de la Bucureşti, în care se declara împotriva ratificării unirii Banatului cu România: “L-au despicat, după o înţelepciune solomonică, Banatul în două şi azi se caută rătăcite, stinghere, aceste părţi amândouă, căci pe locul amputaţiei se scurge sângele şi puterea lor deopotrivă poate da loc la aşa ecrescenţe. Vă implor în numele Banatului, nu ratificaţi acest tratat!”

14. Există și o Europă a familiilor mixte. În România mică acestea erau mai mult rezultantele căsătoriilor între neamuri ortodoxe ori musulmane. Ele aparțin, așadar Estului. Ardealul și Banatul sunt zone ale căsătoriilor dintre români și maghiari, germani, evrei sefarzi. Așadar europeni occidentali, până în 1918, după care a urmat balcanizarea acestor regiuni și asimilarea dorită de statul român pentru a-și demonstra sorgintea național-unitară, după modelul francez, grecesc etc. Este un fapt mai puţin dorit și consemnat, dar productul literar-artistic al acestei categorii de indivizi ar reflecta în modul cel mai original conflictul lor sufletesc, afinitățile elective, înclinația spre o rasă sau alta. Multiculturalitatea este o comoară încă nevalorificată, nedeslușită, pentru ea nu există criterii speciale de valorizare, iar în abisul psihologic al artiștilor din această categorie nu a pătruns nici un instrument al cercetătorilor vreunei fundații. Au făcut ceva în acest sens mai degrabă scriitorii înșiși, ca exemplarul Thomas Mann. Oamenii cu sânge amestecat. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară a teritoriului sau ţării.

15. Și de ce n-ar fi A Treia Europa acel cordon sanitar, impus de pacea de la Paris, ca tampon între bolșevismul sovietic și Occident, adică Iugoslavia, România Mare, Polonia, Cehoslovacia? Un spațiu geopolitic, care și-a demonstrat virtuțile fracționându-se, mai mult sau mai puțin violent. Ar fi interesant ca obiect de studiu, pentru istorici, sociologi, dar și pentru prefațatori și comentatori de literatură și arte. Frământările interne ale intelighenției acestor state, unele fără o existență anterioară, altele sfâșiate de seisme naționale au avut, fără îndoială rezultante originale, adică opere lipsite de un precedent în lumea modernă. Oameni totodată scriitori și politicieni, de la Havel la scriitorii naționaliști sârbi, iată un material interesant pentru o fundație sau group de cercetare !
EPILOG. Așadar, privită cu detașare, din exterior, prezența unui spațiu spiritual central-european devine o iluzie privată, adepții ei creează o diversiune. Tipic pentru România post-revoluționară în care modalitatea de a străbate în viață este asocierea în grupuri de acțiune, studii, fundații. Nu e considerată viabilă existența personalităților în afara clanurilor. Asocierea este emblema existențelor mediocre. Harul creației individuale nu mai valorează nimic într-o lume lipsită de criterii valorice. A treia Europa, cel puțin în Vestul teritoriului românesc actual este găselnița unui grup de intelectuali fără deosebite vocații artistice, cu un trecut apropiat de activismul comunist, autori de texte adecvate perioadei socialiste, slujbași-condeieri în domeniul viclean al criticii literare, legați prin funcții de un stat centralizat. Ca să fiu meschin, ca dânșii, îmi voi aminti de acei foști colegi de redacție care, pentru a-și publica opera trimiteau editurilor din București colete cu țigări sârbești Vikent și mezeluri de Comtim, mană cerească în acele vremuri. Decăderea beletristicii a făcut loc acestor iscusiți prezentatori, comentatori, recenzenți, fără pedigriuri imperiale și ADN-uri multiculturale, care vor să reprezinte resturile spirituale ale împărăției.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Doamna de pe “Titanic”


Romanul meu unde e menționată întâlnirea. (Coperta cărții aparține autorului)

Romanul meu unde e menționată întâlnirea.
(Coperta cărții aparține autorului)

Navigam pe Canalul Bega cu hidrobuzul ULIU, prin anii 80. Mi-am propus să fac un reportaj despre tradiția marinăritului timișorean, despre necesitatea reluării traficului fluvial pe această ramură internațională, care murea încetul cu încetul. Stăteam pe punte savuram priveliștea, când căpitanul coborî din cabina timonierului și mă invită la bar, la o cafea. “Este la bord o doamnă care a urcat la ecluză, la Uivar, rugându-mă să o duc la Timișoara. Este o persoană deosebită și veți avea o surpriză de zile mari”, îmi zise căpitanul. O doamnă de vârsta a treia stătea, cu o valiză în salonul prova. Am făcut cunoștință, era din localitatea Pustiniș, aproape de portul Otelec, unde e și frontiera cu Serbia. “Nu știu în ce măsură v-ar interesa povestea mea. Tatăl meu ne-a anunțat într-o zi, aveam doar câțiva ani, că urmează să facem o călătorie cu vaporul. Oh, nu cu unul dintre acelea care circulau pe Canal…Aveam să ne ambarcăm pe TITANIC”. Mi se părea că n-am auzit bine. Cu voia celor prezenți am scos un reportofon Uher și l-am pornit pe viteza patru, ca să imprim cât mai mult…”De tata nu-mi amintesc prea multe, el a pierit în acel naufragiu. Ideea plecării fusese a mamei, ea voise cu orice preț să emigrăm, având rude în California, la San Diego. Tatăl meu, după câte am aflat, se opusese. Adică abia am emigrat în Banat, abia e o formă de a spune, strămoșii mei veniseră aici prin 1760 din munții Pădurea Neagră. Au părăsit sărăcia pentru a se stabili la Pustiniș, unde au dus-o destul de bine…Cred că aveam bilet de clasa a doua, deci pe o punte mai înaltă decât alții. Mama mi-a povestit că, după ciocnire, avusese loc o revoltă la bord, cei de jos voind să cucerească punțile superioare, ofițerii vasului au tras în aer. Exista credința absurdă că apa nu va ajunge sus de tot. În barca noastră voia să urce un bărbat. Una dintre femei l-a împins înapoi, în ocean. Celelalte s-au revoltat și l-au pescuit pe nenorocit, dar s-au opus cu strășnicie ca bărcile să se întoarcă și după alții, care înotau în apa rece…Mama a fost marcată tot restul vieții de acel eveniment. Ne-am întors, fără să fi ajuns vreodată la San Diego. Era convinsă că plecarea din locurile natale este un blestem. Îmi tot spunea că de aici, din casa noastră nu trebuie să mai plecăm niciodată. Soțul meu nu a fost de aceeași părere. El a lucrat la consulatul nostru din Toronto, acum nu mi-a rămas decât să-l urmez. Fiul nostru e și el medic, cu familia lui…” Amănuntele biografice ale doamnei Helga Ionescu nu mai constituiau ceva relevant pentru mine. Descoperisem, din întâmplare, ceea ce puțini știau, faptul că pe actualul teritoriu al României trăise o supraviețuitoare. Materialul înregistrat a fost publicat în presa literară din Timișoara și în volumul meu de proză URAGANUL DE FIER, Editura Facla, 1996, pg. 123-126.
P.S. Nu se putea ca, la comemorarea Titanicului să nu-și găsească treabă și băieții isteți din presa bucureșteană. Așa că au descoperit o “supraviețuitoare” și pentru că nu putea fi chiar din Fundulea, au plasat-o undeva în Banat. Deci în “România”, pe când Banatul era încă în Austro-Ungaria. Probabil că sunt aceiași gazetari care susțin că turnul Eiffel e construit cu oțel din Reșița-România, tot într-o perioadă în care această oțelărie aparținea de imperiu. Nu contest faptul că ar fi găsit acea persoană din alte surse, cărți sau ziare. Oricum, primul care am semnalat existența unei supraviețuitoare din Pustiniș am fost eu. În România însă nu se ține cont de copy-right. Îi bănuiesc pe băieți de ce e mai rău, nu că ar fi citit ce am scris eu între anii 1979 și 1996. Poate că au citit doar ceea ce am postat pe blog exact în perioada comemorării vasului. Sper că nu vor merge așa departe încât să inventeze un Titanic construit pe șantierul din Constanța…De ce nu? N-am avut noi propriul Titanic? Condus timp de zece ani de căpitanul Traian Băsescu spre ciocnirea cu icebergul și scufundat.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

AutobiograFoto (din tinerețe)


011012013014descc483rcare0011003004005006007009010

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Evoluția muzicii jazz-pop-rock


La concert în San Francisco Bay Area

La concert în San Francisco Bay Area

012

Semnalul dat cu mai bine de cinci decenii în urmă de către curentul COUNTER-CULTURE s-a amplificat prin prestația cu adânci rezonanțe în întreaga lume a unor personalități cu adevărat remarcabile, care au perseverat, revoluționând, în plan estetic, o artă cu începuturi firave. Noile genuri și specii ale muzicii tinerilor, chiar dacă nu au fost admise de muzicologie, precum jazzul, alături de cele clasice, în timp au luat contururi nebănuite; în paralel cu creația se dezvolta în UK și mai ales SUA o tehnologie tot mai sofisticată, atât în ce privește instrumentele, cât și recordingul. De la un timp, mesajul politic al textelor se estompează, în schimb este tot mai vizibilă calitatea artistică a prestațiilor. Și mă refer categoric la evoluția muzicii pop-jazz-rock din vremurile bune, nicidecum la rap-urile tinerilor de azi…

1.Am avut ocazia să particip la o emoționantă, pentru mine întâlnire cu formația „CHICAGO”. Din studioul de radioteleviziune la care lucrasem prin anii șaptezeci, am difuzat în emisiunile mele de divertisment câteva piese existente în fonotecă ale acestui grup. Nu mi-a fost ușor să străbat prin cenzură și restricții. Și eram poate singurul din țară care „dădea în eter” muzică pop-rock americană. De fapt mă atrăgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „BLOOD, SWEAT & TEARS” și ”CHICAGO”, interferența cu jazzul, utilizarea „brass”-ului. (În paralel cu ultimul LP BEATLES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, ELTON JOHN, BEACH BOYS, prezenți și ei în emisiunile mele.)

Și iată că, la prima mea călătorie în California, în 2009, i-am ascultat la ei acasă pe cei din „CHICAGO”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „DOOBIE BROS”, în amfiteatrul din Concord (nu departe de San Francisco), numit „Sleep Train Pavillion”; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite și am început de atunci să studiez fenomenul dezvoltării în timp a counter-culturii muzicale, californiene sau având tangențe cu acest stat în special.

2.” Doobie Brothers ” utilizează din plin produsele industriei de ghitare californiene al cărei părinte este Leo Fender, originar din Anaheim. Grupul s-a format timp de peste patru decenii, desăvârșindu-și un repertoriu compus încă în primii ani de activitate. Fiecare piesă este interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup, cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în folk-rock, cu instrumente Fender, Rhytm Guitar, care adaugă lirismului ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament , aducând la concert rezerve de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe, cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender Stratocaster, strident, puternic. Întreaga formație creează un contrast puternic, de fapt inducând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut prestația lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, pedal steel guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte în posesia formației, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, The Memphis Horns…Un blogger român scria că Doobie e formația cu o singură piesă ca lumea, „Long Train Running”. Bietul om, știa ce se aude la radio București. Sau la Europa Liberă, pe vremuri. „N-a auzit și alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets”, „Listen to the Music”, „Jesus Is Just Alright”, „China Grove”, „Black Water”, „Take Me in Your Arms”, „Cow boy song Rainy Day Cros Srood Blues”, „Little Darling ( I Need You)”, „People love again”…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație americană. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
„Doobie Brothers”, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area au imprimat la Burbank live și digital. În piesele lor strălucește adeseori filonul unor vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara. Omenirea le-ar fi pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă aceste piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. Doobie Bross nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys au adăugat micului group de acum câteva decenii, o oaste întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la „Doobie”. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut pe la concerte alte rase decât cea anglo-saxonă. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, utilizează însă sunetul ghitarei orizontale, slade guitar. Ca într-o conservă ermetic închisă această muzică nu se expandează peste mări și țări și nu există pericolul de a se demoda. Piesele sunt foarte frumoase, melodioase . Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal ne reprezintă autentic, așa cum am fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții.
Tinerii au azi la dispoziție o întreagă paletă cu zeci de stiluri noi, care le aparține LOR. Între cei zece mii de spectatori de la Burbank, la concertul care s-a înregistrat nu prea erau tineri mulți, ca la apariția lui Roger Waters la San Francisco. Doobie nu se află în pericol să fie globalizați, ca Paul McCartney. Vor rămâne, până vor trăi, în cercul lor exclusiv , ca într-un club select.

3.Ultimul dinozaur al folk-songurilor, acum câțiva ani, a luat decizia sã plece putin din Canada lui francofonã într-un turneu mondial, incluzând cele douã Americi de Nord. De 14 ani n-a mai pusese mâna pe ghitarã, nu stia cum se va descurca; probabil echipajul îi este deja format. Leonard Cohen a fost mereu desãvârsit. Cu adevãrat un mare. Vocea lui este un monument al naturii, posedă un inegalabil registru grav, un unicat prin finete si acuratete. Folkistul Dylan era mereu un rãspuns al momentului; Cohen prefera sã fie un poet al singurãtãtii, interiorizat, cu toate cã unele din piesele sale au avut un imens suport de popularitate: „Susanne” si fermecãtoarea „So Long, Marianne”, adevãrate explozii de luminã. Nici în relativ recentul song dedicat Vienei artistul nu este unul al multimii si strãzilor. El îsi contemplã, în singurãtatea unei camere de hotel, undeva, în lume, impresiile de un lirism cald si trist. Textele sale sunt poeme, care si-au gãsit, din fericire, acompaniamentul vocal si instrumental chiar în persoana autorului.
4. „THE BEACH BOYS”, californieni și printre altele autorii piesei „GoodVibrations”, la care s-a lucrat mult în studio și a făcut furori în epoca de glorie a contra-culturii sunt încă activi, dau concerte, împlinind și ei o jumătate de veac de activitate.

5.Legendarii profesionisti jazz-pop de la „Blood Sweat and Tears” („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la New York David Clayton-Thomas. Acum, compozitorul si unul dintre cei mai importanti vocalisti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informati cã, la peste șaptezecide ani mai sustine concerte. Am primit discul apãrut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formatiei a fost un canadian. Mai bine…prea târziu decât niciodatã. El este un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodatã cã asa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, coplesitoare. Pe vremuri îi difuzasem formatia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esentialul absolut impresionant al creatiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu folosirea unui număr impresionant de suflători, ci cu piese iesite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil” (mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adãugãm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compozitia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze precum David.
Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv.

6.”METALLICA”. Spre amuzamentul membrilor formației, primul lor disc, din 1981, apare cu o greșeală de tipar, “Mettallica”. „Băieții” se reunesc la San Francisco, la inițiativa bateristului de origine daneză Lars Ulrich, alăturându-se mișcării “Heavy Metal” din San Francisco Bay Area. Fenomenul acesta muzical se asociază curentului “Underground”. Genurile asimilate de “Metallica” au fost “Speed”-ul și “Thrash”-ul. Soundul special, inconfundabil este dat de particularitatea folosirii corzilor instrumentelor, de practicarea “riff”-urilor. Problemele lor cu alcoolul le-au scos porecla “Alcoholica”. Au evoluat totuși cu seriozitate, devenind una din cele mai bune formații din lume, mai ales după unele ieșiri, la New York sau în turneul european. Cu toate că s-au stabilit la Los Angeles, ei au colaborat fructuos cu Filarmonica din San Francisco, elaborând și albumul “Symphony&Metallica”, în 1999. Preferata mea, mai presus de piesele lor aggresive este balada “The Unforgiven”, pe care am difuzat-o deseori din studioul radio, până mi s-a adus observația că nu iubesc muzica „ușoară” românească. Aveau dreptate. N-o iubesc.

7.Ieșirea “la aer” a lui Alan Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul „inginer assistant” de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, London, tocmai îi făcea oameni pe „Beatles”, cu ultimul lor LP, „Abbey Road” și pe „Pink Floyd” cu “The Dark Side of the Moon”. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit composer și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat nu de mult, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. E vorba de celebrul „ALAN PARSONS PROJECT”, de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de David Foster, care e un clasic al muzicii pop, Alan Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., păstrau melodicitatea dar și dinamismul de pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. “I Robot”(1977), “Pyramid”(1978), “Eve”(1979), “Eye in the Sky”(1982), “Stereotomy”(1985), “Vulture Culture”(1985), “Gaudi” (compus de Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), “Freudiana”(Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), “On Air”( compus de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita “Day After”, “The Eagle”, “Shadow of the lonely Man”, “Silence and I”, “Step by Step”, “Days are numbers”, “Closer to Heaven”, “Little Hans”(stil Beatles), “Far Away”, “Destiny”, “Blue, blue Sky”…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu pe stadioane), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
În concertele date în Los Angeles, la senectute, nu se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști, session, face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia magică a playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Alții preferă variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument.

8.Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci și ceva de ani, unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileste în California, la L.A. Largest Area. Notabile colaborãri cu formatia Chicago și vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experiența de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de „Chicago” în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist și bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film și au devenit celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã porțiuni aducând a concerte de pian, poate amintind de Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce aș numi stilul american, marcat de accentele modale specifice jazzului. În acestea din urmã parcã orchestrația este mai complexã, subtilã și de un rafinament unic. Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, la fel de melodicul Alan Parsons, care a lucrat în variate stiluri pop, aparținând curgerii a peste trei decenii. O muncã pentru eternitate. Foster locuiește destul de modest, în comparație cu alți excentrici din Hollywood. Aparițiile sale în public adună încă săli pline, ca și pentru Parsons. A îmbătrâni frumos este posibil, încă, din păcate, doar în Statele Unite.

9.A trăit la Los Angeles SCOTT McKENZIE, emblematic pentru curentul hippie, interpretul vocal al piesei imnice, devenită hit universal, “San Francisco (Be Sure To Wear Flower In Your Hair)”. Răpus la 73 de ani, celebrul guitarist, vocalist & songwriter, exponent al mișcării “Flower power”, a lansat compoziția lui John Phillips, solist la “The Mamas and the Papas”, în 1967, ca piesă dedicată mișcării protestatare a tinerilor de atunci. Numele adevărat al lui McKenzie era Philip Wallach Blondheim, născut în Florida în 1939. Colaborator al californienilor “Beach Boys”, an de an și-a dedicat spectacolele veteranilor de război din Vietnam. Vom reține din ambianța zbuciumată a generației post-beatnice, incomodă pentru autorități, disparițiile misterioase (chiar suspecte uneori) ale lui James Dean, John Fitzgerald Kennedy, Marylin Monroe, Elvis Presley, Jimmy Hendrix, Jennis Joplin, beatnicul Kerouak, Martin Luther King, John Lennon (scrisese tocmai songul “Give Peace a Chance”). Hippies s-au reunit la San Francisco, preluând controlul districtului Haight-Ashbury. Se contura “Frisco (cuvântul e considerat azi de unii pejorativ) Sound” cu formații ca “Jefferson Airplane”, “Country Joe& The Fish”, “It`s A Beautiful Day”. Guru al comunității era considerat beatnikul Allen Ginsberg, poet al “Renașterii spiritului San Francisco”. Fugari din toată lumea, adoptând un mod de viață anti-burghez, folosind LSD, lăudată în piesa “Lucy In The Sky With Diamond”, compusă de Lennon și McCartney, sau marijuana, s-au stabilit în pădurile de pini gigantici și se întruneau des în parcul Golden Gate, mai spațios decât Central Park-ul newyorkez. Mișcarea a intrat în vria declinului, după ce Manson a ucis-o pe actrița Sharon Tate. Moartea mișcării a fost celebrată la San Francisco prin incendierea în public a simbolurilor purtate în timpul celebrelor marșuri ale păcii. Fantoma muzicală a curentului s-a păstrat la festivalurile internaționale de la Monterey, Woodstock (aici mai ales în prima variantă, reluarea târzie a spectacolelor Woodstock nu mai avea același sens), sau în insula britanică Wight. Până azi coabitează cu generațiile tinere spiritul NEW AGE.

10.Marele bassist, fondator al group-ului „Pink Floyd”, la cei 68 de ani ai lui se afla într-un mega-turneu mondial. La San Francisco el a concertat în amfiteatrul „AT&T Park”, cu vedere spre golful interior. Scena, largă de 500m a refăcut celebrul zid al spectacolului „The Wall”, de la Berlin, 1990. Waters este un imaginativ, ansamblând cu fantezism simbolic o artă sincretică. Muzica sa își adaugă elemente concrete pentru a avea o mai mare putere de sugestie.
În anii șaptezeci „Pink Floyd” era promotor al rockului progressiv și totodată al stilului psychedelic. Cei trei titani, Waters, Gilmore și Richard Wright imprimau în studiourile Abbey Road din Londra celebrul hit „The Dark Side of the Moon”, versurile aparținându-i în exclusivitate lui Waters. La mixer erau doi ingineri de sunet, Alan Parsons și Geof Emerick, care au imprimat și ultimele două LP-uri ale Beatlesilor.
În studiourile Abbey Road, virtuozitatea muzicienilor s-a suprapus cu aceea a inginerilor.
Diferențele de caracter și stil interpretativ i-au separat pe Waters de Gilmore. Ei au păstrat însă repertoriul și spiritul „Pink Floyd”, chiar dacă multă vreme acest nume a fost asoc iat cu personalitatea lui Gilmore și inconfundabilul său stil meditativ, altul decât dinamismul militant al lui Waters.
„The Wall” nu a fost compus anume pentru zidul Berlinului, dar în acel moment al dărâmării lui, desigur că automat compoziția a fost asociată cu momentul politic. Este vorba de o operă de rock progressiv în care Waters-textierul compozitor pune problema singurătății, alienării și polarizării puterii în lumea modernă. Opera a ieșit în relief la Berlin, unde a avut loc cea mai mare montare de până atunci a unui spectacol muzical. Interpreții soseau pe motociclete, zidul din mari elemente din plastic se edfica și în final se dărâma în timp ce muzica se derula continuu. Waters își duce acest simbol cu sine. Este marca personalității sale, a făcut istorie. De aceea și la San Francisco a fost montat pe scenă zidul alb. Seniorul Waters este într-o formă bună, ca întotdeauna, înalt și slab proporțional. Într-o bună tradiție anglo-americană, o întreagă industrie a asigurat sound-ul concertului, în imensa scoică a tribunei și proximitatea apei, elemente ideale pentru o acustică perfectă. Yachturile au constituit și ele o bună locație pentru public. Reflectate de tribună, sunetele au traversat golful spre țărmul celălalt, unde sunt portul și orașul Oakland.
Waters este și californian, mai nou. Locuiește și pe coasta de Vest. Este cel mai bun popas pe care îl poți face în viață la vârsta aceasta.
Mereu preocupat de evenimentele lumii, Waters a scris texte și a compus piese despre masacrul din Tienanmen, Revoluția Franceză, războaiele din Golf sau Iraq, devastatorul tsunami asiatic, încălzirea globală iar lista ar putea continua.
Concertul din 11 mai la San Francisco a promovat „The Wall”, cea mai mare realizare a sa. Din subtilitățile tehnice utilizate la acest concert, în 2012, amintesc utilizarea unei duble quadrofonii, asigurarea unei sincronizări acustice pentru tot publicul, indiferent unde ar fi fost poziționat, pentru asta aranjarea boxelor s-a făcut pe trei rânduri. Dacă te-ai fi aflat, de pildă, în partea stângă a tribunei, difuzoarele din față nu ți-ar fi obturat auzul. Dimpotrivă, efectul stereo s-a propagat egal și sincron. La un moment dat Waters a cântat cu el însuși, cu vocea tânărului Waters, imprimată în 1990, efectul fiind absolut inedit.
11. Nu credeam niciodată că voi ajunge să întâlnesc celebritățile americane. Din întâmplare am auzit că în Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut Dave Brubeck, în 1920…E un orășel cochet, nu departe de celebrul Mount Diablo (toți sfinții lângă muntele diavolului!). Când am fost în San Francisco Bay Area Brubeck mai trăia și era încă activ. Am participat la un festival de jazz la San Jose, în 2009, unde concertase Brubeck și fiii săi.
Apropos, de plagiatul care face ravagii la români. În anii în care nici măcar jazzul american nu prea avea acces în România, în afară de traducerea proastă a lui “Sixteen Tones”, a cărei difuzare întărea prietenia româno-afro-americană, apăruse, nu din senin, ci ca o compoziție a unui cunoscut autor de muzică ușoară, cu text, având titlul “Primăvara ne-a adus ritmuri noi / Ritmuri noi”. O piesă bună, cu niște contratimpi ciudați, nemaiauziți. Ritmuri noi. Urmărind Play-List-ul respectivului compozitor român, observ că piesa a dispărut. Urmele s-au șters repede, căci jazzul american a pătruns și la noi, nu fără probleme. Ei, bine, piesa îi aparținea de fapt lui Dave Brubeck și aveam să aflu asta abia acum câțiva ani. Compo al nostru știa că Dave e în San Francisco Bay Area, undeva departe, de negăsit. Când a început cu turneele europene, istețul plagiator a retras repede piesa, probabil și din fonoteca radiodifuziunii române…
Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. O adevărată fascinație a fost acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) pentru tânărul Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, de altfel. Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.
În mod cert, stilul jazzului și muzicii de jazz-simfonic compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de afro-americani. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave Brubeck a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit istorie. El a compus şi jazz simfonic, cântând mereu el însuși la pian şi acompaniat de orchestre celebre. Până nu de mult…

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Serbia – un permanent pericol


cropped-0012.jpgÎNCĂ DIN VREMEA tratativelor de pace de la Paris, 1919, Serbia se credea eroina primului război mondial și voia o răsplată colosală pentru declanșarea acestuia, pentru atentatul de la Sarajevo etc. Și-a primit-o cu vârf și îndesat, prin anexarea Croației, Bosniei, în fine, prin realizarea statului artificial la care voia să adauge și întregul Banat.

În 1945 la Moscova iugoslavii îi cer lui Stalin teritorii din Ungaria, Carynthya austriacă, din prelungirea Sloveniei, cu Klagenfurt cu tot, peninsula Istria cu Trieste, Pola şi Fiume din Italia. Gata să se unească cu Bulgaria lui Dimitroff, anexând şi Albania. ”Au vorbit acolo despre necesitatea de a încorpora Iugoslaviei anumite zone din regiunea Banat, cu oraşul Timişoara, care avea o populaţie preponderent germană, judeţul respectiv având, în opinia lui, (Tito, n.n.) o populaţie exclusiv sârbească”(Apud P.Dogaru)…Tito mai dorea şi o schimbare a frontierei româno-iugoslave, astfel ca Iugoslavia să înglobeze Reşiţa, “importantă pentru noi, cu fabricile de oţel şi fier”. Din Grecia mai dorea Macedonia şi Salonicul. Ca atare, Stalin s-a opus în totalitate acestui proiect: „ ai avea de luptat cu lumea întreagă, o astfel de situaţie fiind absurdă”.

Petru Groza va face o vizită la Pancevo, despre care fiul său va povesti: după o noapte şi o zi de discuţii referitoare la apartenenţa Banatului , delegaţia română e victorioasă, reuşind să menţină teritoriul vestic al acestuia în fruntariile României. Avându-l și pe Stalin în spate. Dacă făcea şi Brătianu, în 1919, ceea ce a făcut Groza!…

”Walter”, alias Tito, “a împins grupuri de partizani în Banatul Românesc, inclusiv în Timişoara”. Ei trebuiau să aibă misiuni teroriste. În 1947 urmează vizita oficială a “călăului” la „pretinii” din Bucureşti. “S-au afirmat despre Tito lucruri senzaţionale mergând până la atribuirea paternităţii sale lui Pavel Broz, adjutant al principelui moştenitor Franz Ferdinand, la versiunile că adevăratul Tito fusese asasinat în 1913, fiind substituit de evreul ungur Iosip Ambroz sau că, în realitate mareşalul era o…femeie”. Alţii spun că a fost rus, că amesteca mereu cuvinte ruseşti în sârbo/croata pe care o vorbea. (P.Dogaru).
Broşura „Titoiştii…” care apărea în 1953 la Bucureşti se ocupă de scenariul ocupării Banatului: „Semnalul acestei acţiuni trebuia să-l dea Congresul Frontului Antifascist Slav, convocat la Timişoara pentru ziua de 9 mai 1945. O delegaţie compusă din spioni titoişti şi condusă de Duşan Iovanovici a plecat în preajma congresului la Novi Sad pentru a primi ultimele dispoziţii din partea centrului de spionaj din acel oraş. Agenţii titoişti n-au putut însă înşela vigilenţa poporului nostru muncitor: congresul a fost interzis. Ca urmare, O.Z.N.A. a dat dispoziţie agenţilor săi din Românie de a acţiona pentru dizolvarea Frontului şi de a-şi continua activitatea lor criminală în cadrul Uniunii Culturale Democratice Slave. (Ne cerem scuze că folosim aceste documente comuniste, în absenţa altor informaţii, istoria noastră minţind mereu; autenticitatea broşurii e incontestabilă, datele problemei coincid cu biografia lui Stalin a recentului istoric Edvard Radjinski, n.n.) Pentru a acoperi intenţiile guvernului titoist, generalul iugoslav Bodijar Maslarici, care venise la Timişoara pentru a asista la acel congres a cerut unora dintre conducătorii F.A.S. să se comporte ca şi cum acţiunea pentru anexarea Banatului ar fi fost iniţiată de Front, iar nu de Iugoslavia, frontiştii urmând să ia asupra lor întreaga vină pentru ca să nu fie învinovăţiţi iugoslavii. Eşecul acestei acţiuni mârşave pusă la cale de Iuda Tito l-a făcut pe acesta să-şi amâne planurile. U.D.B.-a titoistă şi-a introdus agenţii în conducerea Uniunii Culturale Democratice Slave…a folosit şi librăria Cartea Iugoslavă. Această librărie fusese deschisă la Timişoara prin grija guvernului R.P.R. pentru a înlesni dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei iugoslave din România. Directorul librăriei, Bora I.  şi directorul adjunct Zoran V., executori camuflaţi ai uneltirilor titoiste aveau fiecare reţeaua lor de spionaj. Goriţa T., funcţionară la această librărie, desfăşura de asemeni o intensă activitate de spionaj…Delegaţia iugoslavă în Comisia Dunăreană de la Orşova şi Comisia de Navigaţie Fluvială Iugoslavă din Timişoara îndeplineau şi ele rolul de agenturi de spionaj titoiste, fiind înţesate cu ofiţeri U.D.B. Acţiunea subversivă pentru anexarea Banatului românesc la Iugoslavia a continuat şi după demascarea criminală a acestor agenturi (1945)…”

Și după 1989 Iugoslavia pândea vidul de putere din Banat pentru a da năvală, așa cum a făcut, pe cale militară, în 1945. Statul român s-a apărat atunci zidind cazemate, făcând schimb de localități. Dar a venit și disoluția iugoslavă. România aparține NATO și UE. Serbia aspiră și ea spre UE. Cu Banatul s-au schimbat planurile. Apar tot felul de afecriști, „investitori” din Serbia, se mai improvizează o „trilaterală” ca aceea de la Craiova, se împing în teritoriul nostru imigranți din inițiativa premierului sârb, pentru a provoca.
Parlamentar sârb Slavomir Gvozdenovici, la Bucureşti, a avut intenţia nobilă de a propune un set de măsuri pentru ca descendenţii unor proprietăţi funciare, rămase în Banatul iugoslav după Primul Război Mondial, să fie, într-un fel, despăgubiţi de guvernul ţării vecine şi prietene. Cred că se gândea doar la connaționalii săi, cu toate că și unor români le-au rămas pământurile în Serbia și vecinii nu se grăbesc să-i despăgubească. Se pare câ dâmboviţenii nu au însă astfel de griji. Așa că și proiectul de lege a picat. Poate că, militând pentru includerea Serbiei în U.E., vom defila împreună sub aceeaşi umbrelă, uitând trecutul şi vizitându-ne rudele sârbești, mai bogate cu hectarele noastre de dezmoşteniţi ai soartei. Mă îndoiesc că Serbia va reveni asupra intențiilor de invadare a Banatului, chiar sub alte forme, blocând în continuare Canalul Bega, invadându-ne cu muzică proastă, cu mărfuri, cumpărând pământ și îndemnând românii să le cumpere casele ieftine în zona Kikinda.

Adăugați și relele tratamente la care sunt supuși în țara vecină românii timoceni. Sau bunele lor relații, „tradiționale” cu prietenii ruși.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Est-europenii


Occidentul și mai ales Nord-America au o percepție diferita   față de est-europeni. Este jenant faptul că, după unificarea Germaniei esticii au fost priviți în mod deosebit. În Statele Unite se pare că mai firesc au fost integrați chiar locuitorii lumii a treia, afro-asiaticii ori hispanicii sau orice latino. Est-europenii sunt, nu-i așa, încă bântuiți de cele mai grave maladii, greu de acceptat pe noul continent, cum ar fi stafia mentalului comunist, proletcultismul bine asimilat de la sovietici, etică sovi-etică, alcoolism, fumat excesiv, implanturi dentare și plombe realizate cu materiale radioactive, tratamente încă din copilărie cu antibiotice, ce slăbesc imunitatea și toate calitățile umane. De parcă nu tot noi, europenii estici am fi vizionat, pe vremuri pelicule anglo-saxone și hollywoodiene cu gangsteri și drogați, cu havane generoase atârnând de prea-cinstitele guri, primii în topul consumului de whiskey și marijuana. S-ar părea că, după ce ne-au aranjat în cele două războaie mondiale, călcându-și pe inima doctrinei Monroe, America reinventează roata, redescoperă puritanismul prohibiției alcohol-tutun, revoluționează medicina și repertoriul medicației și medicamentelor, fixează noi criterii nutriționiste, globalizând fast-foodurile, McDonaldsurile. Nu avem motive să facem opoziție vizavi de aceste idei novatoare, mai ales că, după valorificarea inteligenței germane capturată în urma ultimului război, valențele tehnico-științifice ale demersurilor civilizației s-au îmbogățit fastuos cu rachete faine și mai ales cu uluitoarea inventare a tehnicilor virtuale. Strămoșii noștri nu vor uita cum pe insula unde acum e Statuia Libertății se făcea trierea emigranților căutându-li-se micozele unghiilor, sifilisul ori tuberculoza. Acum tabagismul, plombele, nutriția conținând grăsimi par a fi la fel de periculoase cu persistența mentalului comunist. Și cu toate astea est-europenii nu au bombardat WTC-ul, sunt forță de muncă viabilă și depozitarii unei culturi uneori valoroasă. Atunci care să fie cauza felului în care sunt primiți pe continentul american? Departe de a fi încă posedați de obscurantismul stalinist, est-europenii sunt o serioasă concurență, în fața căreia mulți nativi americani nu pot decât  a invoca diverse pretexte pentru a se proteja de noii-veniți. Se uită faptul că intervenționismul a modificat geografia bătrânului și viciosului continent, imperiile au căzut, coloniile s-au desprins, Estul a fost cedat moscoviților. Esticii pot fi considerați eventual victime, ale Estului extrem și-ale Occidentului totodată. Însă când vreun yankeu simpatic vizitează chiar și o țară precum România, se înfruptă cu plăcere din viciile estice ale sarmalelor, micilor sau cârnaților afumați după metoda bucătăriei Mamei Austria. Care este una din cele mai bune din lume, dacă nu chiar…

Posted in Uncategorized | Leave a comment