Apărut în România literară nr 35/36, pg. 23, Erwin Lucian Bureriu: „ARTA SENIORIALĂ”



În România nu am avut un Romain Rolland sau un Thomas Mann. Educația muzicală, firavă odinioară, a devenit inexistentă azi.
Îmi imaginez ambianța lumii artistice emigrată în Statele Unite. În Los Angeles Largest Area locuiau, aproape unul de altul Thomas Mann, Bruno Walter, Adorno, Schoenberg. În perioada în care lucra seniorul Thomas Mann la „Parsifalul” său american, „Doctor Faustus”, Adorno, devenit în roman personajul Kretzschmar, le-a ținut invitaților scriitorului o adevărată conferință despre sonata opus 111 a lui Beethoven, această lucrare de senectute, cu demonstrații la pian. El argumenta absența celei de a treia părți pur și simplu din cauză că în arhitectura lucrării nu mai era loc pentru ceva în plus, întrucât totul fost spus. Scriitorul a folosit atât opiniile lui Adorno despre sonată cât și cele vizând imaginarele compoziții ale personajului Adrian Leverkuehn. (Inspirându-se, desigur, și din sistemul dodecafonic al lui Schoenberg, care devenea în compozițiile lui Adrian nu ceea ce este în realitate, ci o Apocalipsă satanică… Interesantă este constatarea muzicianului/scriitorului referitoare la sacra castitate convențională ce apare în operele de senectute, nu numai ale lui Beethoven, dar și la Wagner (eseul lui Thomas Mann „Suferințele și măreția lui Richard Wagner”). Un mod foarte serios și german de a face muzicologie cu orice prilej.
Fie-mi permis să adaug aici și observația că am simțit glacialitatea convențională care se poate observa și la ultimele lucrări ale lui Bruckner din ultima fază a vieții. De altfel, simfoniile neterminate ale lui Schubert și Bruckner, a opta, respectiv a noua, se opresc după partea a doua, dând senzația de finit, ca la sonata op.111. Când nu mai e nimic de spus. (Te Deum-ul adăugat la Bruckner nici nu-și mai avea rostul și se interpretează mai mult pentru a fi în ton cu lungimile celorlalte simfonii). Iată un fragment din roman, o adevărată analiză muzicologică, de un rafinament extrem a lui „Kretzschmar”(Thomas Mann devenind un analist de tip „seniorial”):
„Neatinsă de subiectivism, personal. CONVENȚIA (s.n.) apare frecvent în operele târzii, într-o secătuire sau, s-ar putea spune, o epuizare, într-o delăsare a eului care producea un efect și mai înfiorător-majestuos decât orice cutezanță personală. În aceste construcții, între subiectiv și convențional se stabilea un raport nou, unul determinat de moarte (…). Unde măreția și moartea fac cauză comună, rezultă un obiectivism înclinat spre CONVENȚIONAL (s.n.) și acesta întrece în suveranitate subiectivismul cel mai dominator…personalitatea pură se mai întrecea pe sine, pătrunzând în mit, în supranaturalul colectiv.”
Această temă a îmbătrânirii ce se reflectă în productul artistic se regăsește și la noi, în „perioada albă” a pictorului Grigorescu. Aspectul e de interes, efectul nefiind neapărat acela de sclerozare sau de alzheimerism, ci o foarte interesantă oboseală a creierului care poate produce forme revoluționare, neașteptate, de expresie artistică.
Erich Bergel, genialul dirijor brașovean, realiza orchestrarea „Artei fugii” lui Bach. Trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere „în alb”, aparținând mai multor compozitori. „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână o creaţie de muzeu.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice și, în consecință, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spune acum dirijorul Mandeal, după dispariția lui Bergel, mai ales că această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Care sunet al epocii chiar nu este necesar. Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră. Dar oricâte variante s-ar încerca, Bach nu a mai dorit ca muzica lui să fie ascultată, ci gândită în tăcere, în Marea Tăcere.
Bach a scris această enormă forţă latentă dată tocmai de faptul că este o abstracţiune, dar sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care „vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că „apropierea de divinitate”, ca la Bruckner, marele credincios, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner, Bruckner. Vitalitatea compozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Există o domolire instinctuală și în lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare („Glassperlenspiel” de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvertete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann. Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.

Advertisements

Articol de Ion Marin Almăjan, postat pe blogul domniei-sale. Sunt cu totul de acord cu ceea ce spune colegul meu de facultate și gazetărie!


15 mai 2018
„Televiziunile sunt făcute să-ți umple sufletul de tristețe și câteodată de scârbă. De la ele am aflat că 42 la sută dintre români habar nu au ce eveniment sărbătorește centenarul pe care îl vehiculează unii și alții. Dacă firma Penny, care a lansat celebra zicere cu sărbătorirea centenarului încingând grătarul ar fi precizat ce centenar sărbătorește sunt sigur că cifra anunțată ar fi fost mai mică, întrucât în mințile întunecate ale românilor s-ar fi aprins o luminiță. Încingem grătarul și sărbătorim unirea la 1918 a tuturor românilor, într-un singur stat, România. A tuturor românilor , e un mod de a zice. Mai exact, a celor pe care marile puteri au hotărât, la Paris,că pot alcătui România Mare. Despre cei rămași în Regatul iugoslav, în Ucraina sovietică, în Bulgaria, tot sovietică nu s-a putut vorbi. Ei au rămas să-și apere, cât au putut, numele , limba și credința, suportând toate încercările și loviturile pe care le-au dat respectivele state pentru a-i îngenunchea și spulbera.
Deci, încingeți grătarele, miniștri și parlamentari români, locuitori ai României aflați temporar, aici, sau plecați după mierea ce v-o oferă alte țări, călcând chiar și simbolic, în picioare mormintele celor care și-au dat viața sau au plătit cu închisoarea, pentru înfăptuirea acestei binecuvântate uniri.Trăiască România!”

„Ziua Mari(a)nei”


Foste șalupe de război germane, cu pescaj maritim, ULIU și ȘOIMUL, transformate în nave de pasageri și aduse pe Canalul Bega. Ele nu mai există azi.

Este debarcată de pe trailer motonava PELICAN. Ulterior a ars. După cum se vede, am fost de față. Două macarale, între care una japoneză, a ridicat nava și a pus-o pe apă în mijlocul orașului. Am cunoscut un grup de marinari timișoreni, care atestă această profesiune ca una din cele specifice orașului.

Barajul tip Stoney de la Sânmihai, pe Canalul Bega

Ecluza de la Sânmihai, în reparație

Având eu multe afinități cu navigatul, l-am cunoscut pe căpitanul portului Timișoara, PÂSLARU, bănățean din Almăj și ne-a venit ideea sărbătoririi Zilei Marinei, ani de zile, în prima duminică a lui august, la podul Mihai Viteazu. Din partea presei am participat eu. A cântat fanfara Securității, din proprie inițiativă, au defilat vaporetele care se mai puteau ține pe linia de plutire în anii optzeci, PELICANUL, ULIU, ȘOIMUL etc. La pod s-au organizat jocuri marinărești, inclusiv echilibristica pe bară pentru înhățarea sticlei de șampanie sau purcelului, concurs de înot pentru prinderea unor rațe sălbatice. Apoi urcau la bord cetățenii, pentru plimbări până la podul Modoș sau ecluza Sânmihai. Așadar, cred că sunt singurul scriitor din lume care a contribuit la organizarea Zilei Marinei, pe un canal navigabil dezafectat.

În 1716, Eugen de Savoya ordonă lucrări de hidroamelioraţie şi īn acelaşi an contele Claudius Florimund Mercy, guvernator al Banatului, pune să se efectueze lucrări de desecare a mlaştinilor, īntīia regularizare a rāului Bega, īn aval de Făget, de fapt realizarea unui CANAL DE PLUTĂRIT pentru aducerea lemnului atāt de necesar arderii cărămizilor pentru zidurile noii cetăţi constelate, īn stil Vauban. Īn paralel īncepe săpatul CANALULUI DE NAVIGAŢIE, pe o distanţă de 70km īn aval de Timişoara.

Īntre 1727 şi 1732 canalul e gata, graţie muncii de robotă a autohtonilor şi coloniştilor şi prima navă parcurge drumul Timişoara-Panciova, deschizāndu-se navigaţia fluvială. Īn 1757 soseşte īn Banat genialul hidrostatician Maximilian Fremaut. Printr-un ingenios sistem de canale se face desecarea uriaşelor mlaştini de la Ilanca şi Alibunar, absolut toate rāurile şi pārāurile din Cāmpia Tisei fiind īndiguite. Viaţa localnicilor devine mai sigură īn aşezările lor. Absolut uluitoarea descoperire a olandezului, cu aparatele sale din epocă, a fost aceea că, fenomen unic īn lume, rāurile aproape paralele, Timişul şi Bega, au albii situate la īnălţimi diferite faţă de nivelul mării. Īn aval de Lugoj, albia Timişului curge mai sus decāt Bega. Aici a fost amenajat un nod hidrografic; se barează Timişul printr-un dig, iar o parte din apele sale pleacă pe un canal DE ALIMENTARE spre Bega, locul de confluenţă fiind aproximativ aproape, la Chizătău.

Canalul navigabil devine mai adānc. Dar pentru a preveni pentru totdeauna inundarea Timişoarei, apele īn plus trebuiau deversate undeva, īnainte ca ele să ajungă īn metropolă. Fremaut a descoperit la Topolovăţu-Mic locul īn care Bega curge mai sus decāt Timişul, aşa că se construieşte un dig-ghilotină şi un CANAL DE EVACUARE, apa īn plus putānd pleca īnapoi īn Timiş. S-a spus că lucrarea este situată la un nivel de vārf printre rezolvările hidrotehnice ale epocii pe plan european. Portul Timișoara devenea internațional. Odată cu proclamarea imperiului austro-ungar, Banatul revenea Ungariei, Canalul Bega rămānānd o importantă legătură cu Marea Nordului, prin reţeaua de canale Rhin-Main-Dunăre. A rămas īn grija administraţiei imperiale modernizarea importantului Canal, care se vărsa īn Tisa, La Titel, nu departe de joncţiunea cu Dunărea. S-au construit şase ecluze, cu barajele aferente, cel mai mare fiind la 10 km de Timișoara, asigurând un nivel de apă mai ridicat, porțiune pentru iernatul navelor mari. Denivelarea  īntre Timişoara şi Titel (în Serbia, pe Tisa) este o cascadă virtuală de opt metri.

 

„Căpitan la 15 ani”, la mare. Peste treizeci de ani aveam să particip la organizarea „Zilei Marinei” la Timișoara, pe Canalul Bega.

Lungimea totală a şenalului navigabil, de la Uzina de apă Timişoara la vărsare este de 118km.
Anul 1839 īnregistrează un vārf de navigaţie. Transportul de pasageri cu nave cu abur se deschide īn 1869, realizāndu-se curse regulate pānă la Dunăre. Pānă la Primul Război Mondial Timişoara devine un important port la Dunăre, Palatul Ancorei adăpostind amiralitatea, căpitănia (din 1928) şi sediul firmei internaţionale de navigaţie fluvială. Toate au căzut după WW1, întrerupându-se navigația pe teritoriul iugoslav. Ceea ce au creat imperiile Habsburgic și Austro-Ungar a încetat odată cu fracționarea Banatului între România și Serbia.
Din “Instrucţiuni de navigaţie pe Canalul Bega” aflăm că sunt admise vase pānă la 68 de metri lungime, (pentru ele existānd, lāngă port, un golfuleţ, ca loc de īntoarcere), 8 metri lăţime şi pescaj de 1,25 metri, deplasament pānă la 1500 de tone. Olanda, Germania, Franța etc. ar ști să întrebuințeze un asemenea Canal, sistemul hidrotehnic și de navigație Timiș-Bega fiind unicat mondial.

Pānă acum o jumătate de secol mai erau īn activitate două drăgi, construite la sfārşitul secolului XIX, la Budapesta şi Linz, modernizate, mai bine-zis cārpite la Timişoara. Rămăseseră īncă īn memoria timişorenilor vapoare precum    „Rāndunica”, fost yacht regal maghiar, „Isaccea”, „Pionierul”, „Corvinul”, „Lugojelul” pe post de şalupe de īntreţinere, două foste şalupe de război transformate īn nave pentru pasageri, „Şoimul” şi „Uliul”, ceva mai recent fiind adus din delta Dunării „Pelicanul”, care a venit pe un trailer cu o sută de roţi īntrucāt ecluzele de pe teritoriul sārbesc erau colmatate, contrar regulamentului apelor internaţionale navigabile. Vecinii probabil nu mai folosesc nici ei Canalul Bega, avānd un canal Dunăre-Tisa-Dunăre, care intersectează Bega, la construcţia căruia s-a excavat o cantitate cam egală de pămānt ca pentru Suez.
Canalul Bega este singurul din Europa care nu este utilizat. Din lipsă de fonduri şi de interes. Olandezii ne-au propus contribuţia lor gratuită  la repunerea īn funcţiune, dar Băsescu s-a dezinteresat personal să lase Canalul Bega și construirea unei autostrăzi Timișoara-Szeged, cu sprijin maghiar. Idioțenie, dezinteres şi refuz. Doar inconştienţa poate să ignore această cale de transport ieftină şi gata construită.

***

TRAVERSADA CU VELE A BRICULUI „MIRCEA” În 1975, titularul Departamentului Forţelor Maritime al SUA a trimis o scrisoare generalului Ion Coman, în care se preciza că are „marea plăcere de a invita Marina Militară a României să participe la o paradă internaţională care va avea loc la 4 iulie 1976. Parada va consemna a 200-a aniversare a independenţei SUA. Sărbătorirea acestui eveniment bicentenar, care va fi organizat împreună cu «Operation Sail 1976» va recunoaşte importanţa oceanelor în istoria şi viitorul SUA, va celebra frăţia comună a marinarilor tuturor naţiunilor”
Se crea astfel şansa ca o navă militară românească, de altfel construită în Germania, să realizeze, pentru prima dată în istoria Marinei Militare, traversada cu vele a Oceanului Atlantic şi să reprezinte România la marea sărbătoare a poporului american. (Majoritatea informațiilor sunt luate din cartea lui Radu Theodoru „NOI, MIRCEA ȘI ATLANTICUL”).  În premieră o navă sub pavilion românesc – o traversadă cu velele. „Mircea” a acostat în Canare, în portul Las Palmas, pentru aprovizionare, înscriindu-se pe „drumul lui Columb”. Din acest moment a început navigaţia exclusiv cu vele. Stabilirea coordonatelor velierului în Oceanul Atlantic, pe parcursul celor 3321 Mm cât a măsurat traversada, s-a făcut exclusiv pe baza observaţiilor astronomice, simultan la stele pe timpul crepusculului nautic de seară şi dimineaţă, iar ziua la soare, conform artei navigaţiei din epoca de glorie a velierelor din secolele XVII-XVIII, care făceau naveta între Europa şi cele două Americi. Corectitudinea calculelor a fost confirmată de precizia sosirii velierului pe farul din extremitatea nordică a insulei Tobago din Arhipelagul Trinidad-Tobago, situat în Marea Caraibilor.

Preşedintele Ford şi cei 3.000 de invitaţi au privit defilarea navelor de la bordul portavionului „Forrestal”, la New York.

(Pentru acest material am utilizat mai multe surse, din care cea mai importantă e cea a cărții lui Theodoru, cu care am fost bun prieten. Înainte de periplurile lui pe mare, cu yachtul propriu și cu bricul, l-am cunoscut la Lugoj, în biroul său de lucru. Trăia exclusiv din scris. Frecventa cenaclul lugojean unde se întâlnea și cu mai tânărul Nicolae Breban. Amândoi reușeau să creeze discuții foarte interesante, care m-au captivat. Ulterior Theodoru devenea, ca și mine, timișorean, Breban plecând la București. Am participat alături de Theodoru la mai multe acțiuni ale filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor.)

 

Nu mai ieșim la proteste



…Și nu vom mai ieși în stradă,
Nici ca să mergem la servici.
Iar „mulțumirea” să ne-o vadă
Străini ce-o investi aici.

Televiziunea, zâmbitoare,
Anunță prețuri ce-au crescut.
La mare preț – înc-o răbdare.
O luăm mereu de la-nceput.

Și stăm în sala de-așteptare
Tot mai pierdute generații –
Bunicii, la un loc cu tații.
Mai dă-ne, doamne, ajutoare…

Căci noi milIONari avem,
PROSTituate,-analfaBEȚI.
La Europa ne-aliniem
Cu o „elită” de isteți.

Se face de o sută mia
Și vezi că doar astfel de plăți
Înzdrăvenesc economia –
Prin boala-ntregii societăți.

 

 

La braț cu Erdogan


La Istanbul e capitala
Acestui grup de bașbuzuci.
Imperiul își lărgește sala
Cu românești cefe și buci.

Casetofoanele ne latră
Cu muzici turco-țig-sârbești,
Încât reclamă astă vatră
Cei care sunt cum însuți ești.

Să te cutremuri, măi Ioane,
De indolența-ți din născare.
Le dai boierilor ciolane
Care-ți sunt moaște și-alinare.

Nu da prilej să se strecoare,
Prin bunătatea-ți de miliarde,
Porcani cu mutre profitoare,
Scontând că-ntreaga lume arde.

Să nu mai dai pită și sare
Decât la sărăcanii țării,
Că este-un dumnezeu ce doare
În astă vale-a disperării.

Nu-ți vinde scoarțele străbune
Pe doi pitaci de păcăleală
Că s-ar putea să se răzbune
Prostia noastră națională.

Nu-ți vinde muzica, muierea,
Pe-o bragă-apoasă, de-Orient.
Istoria ne-omoară fierea
Cu spectru-i crud și insolent.

Căci ne-amintește fanarioții
Vânzarea de popor și mumă.
Și mișună prin vremuri hoții,
Și ne mai seceră o ciumă…

Războiul intim


Avem şi pe timp de pace război destul;
O lovitură de măciucă echivalează suflul unui obuz.
Ne sunt inepțiile artileric recul.
Pe lângă un unghi drept funcţionează şi unul obtuz.

Veteranii erau crapi bătrâni, care zornăiau decoraţii,
Reproşându-ne că n-am trecut prin nici un război.
Ne aminteau cum odinioară se spunea: „Daţi-i
Fiului meu prilej pentru fapte de arme, de soi…”

Tortura se transformă, nimic nu se pierde.
Chefliii nocturni ţi-aruncă în pat grenada beţiei lor bis;
Sârma ghimpată uneori păzeşte lagărul de concentrare cu cazon gazon verde,

Dedicat copiilor, dar pentru copii interzis.

Nu cred că toţi cei ce au murit de bătrâneţe au murit de bătrâneţe, hey!

O inopinată autopsie ar pune prea multe-n tipsie;
Suntem, acum mai ales, prea des asasini, derbedei.
Ş-odată poate s-o şti, dar făptaşul azi nu se ştie.

Fiecare tracasare e-o rafală de cartuşe trasoare;
În zgomot şi fum, concasorul de nervi face pofta de viaţă să scadă.
Din exces de zel, mizeri şi bogaţi suntem liberi sub soare,
Singură se chinuieşte pisica,-nvârtindu-se după propria-i coadă.

Există ambuscade ale urechilor şi vânători ai greşelilor de tipar,
Ca şi gloria celor ce-ajung printre primii la rând.
Ar trebui decoraţii pentru răbdare, pentru sisificul iară şi iar,
Ar trebui contoare de măsurat consumul electric din gând.

Aşadar, avem probleme destule.
O lovitură de pumn echivalează explozia unui obuz.
După tinereţe vine teama, un mare recul.
Pe lângă unghiul drept acţionează cu forţă unghiul obtuz.

(Din volumul  „Armura demnității”, pg. 30, Editura Excelsior Art, 2015)

PĂSĂRILE POT DEVENI UCIGAȘE (Schiță)


La celălalt capăt al lumii, la Pacific, am văzut un cârd enorm de păsări care stăteau pe epava unui vapor. Epava era detașată de țărm, la capătul unui wharf (debarcader) și acolo era doar imperiu lor. Nimeni nu le-a putut face să plece de acolo. Turiştii  filmează pescăruşi obraznici, care-ţi fură hotdogul din mână şi pelicani pasivi, postaţi pe epavă parcă pentru a o păzi.  Cargobotul istoric, pentru că a fost primul vapor realizat doar din beton armat, a fost construit  în docurile din golful San Francisco, la Oakland şi destinat transportului de petrol pentru războiul din Europa. Blestemul l-a însoțit tot timpul. „The Old Cement Ship”, denumit   după orașul omonim din Bay Area, „SS Palo Alto” a fost lansat abia în 1919, iar războiul se terminase. A stat la ancoră în golf vreo zece ani, după care, nişte investitori în industria de turism l-au adus, de-alungul coastei, în dreptul orăşelului Capitola, lângă Santa Cruz, Ca.,  unde a fost destinat industriei estivale  şi legat de ţărm printr-o platformă pe piloni. O furtună însă a rupt nava în două, desăvârşind falimentul patronilor, atinşi de criza mondială din 1929. De atunci păsările păzesc putrefianta navă, parcă dorind ca prin bătaia aripilor să o păstreze la suprafaţă.

Oh, dar păsările… Aceste locuri au fost frecventate de celebrul regizor Alfred Hitchcock, care tocmai devenise cetăţean american şi-şi cumpărase un ranch unde se mai retrăgea după obositoarele filmări de la Hollywood. Filmul-horror PĂSĂRILE  nu e axat doar pe un roman, ci mai ales pe un eveniment real, petrecut în 1963. Milioane de păsări, ce s-au hrănit cu nişte alge roşii, poluate, conţinând dioxină, dătătoare de furie, s-au năpustit peste Capitola, atacând oameni, spărgând geamuri, intrând în case. Prin radio s-a anunţat starea de urgenţă, orăşelul a fost părăsit şi mulţi au crezut că a venit sfârşitul lumii. După două zile fenomenul s-a stins. Hitchkok s-a documentat din ziarele din Santa Cruz, păsările au fost filmate mai ales aici, cu efecte speciale realizate ulterior în studiourile DISNEY. „Cum de joacă așa bine păsările în filmul dumneavoastră?”, l-a întrebat pe regizor un gazetar. „Pentru că au fost bine plătite”, răspunse zâmbind acesta.

Păsările stăpânesc și acum aceste locuri, bântuite de amintirile sinistre. Ca și ciorile din parcul timișorean de pe malul Canalului Bega. Care umblu de zgomot și găinaț totul, mai ales înalta catedrală ortodoxă. Într-o zi presa   anunţa o absolut „ingenioasă” acţiune în forţă a vânătorilor sportivi împotriva imensului stol de ciori care poposeşte, la oră fixă, în arborii marelui parc. Bietele zburătoare n-au nici o vină că nu ştiu să folosească toaletele ecologice. Dar porumbeii parcă ştiu? E posibil ca stolurile de porumbei să depăşească numeric pe acela de ciori. Monumentele istorice ale oraşului trebuie curăţate periodic din cauza frecventării lor de către porumbei. Acum măcar există acele dispozitive electronice care le alungă. Dar cu ani în urmă ele nu existau. Bietele ciori preferă copacii, spre deosebire de colegii de zbor, hulubii, care frecventează în fel şi chip aceste muzee în aer liber, fără ca vânătorii să aibă iniţiative în ceea ce-i priveşte. Deci, discriminare…

O sută de vănăCIORI trebuiau să se prezinte în parc. Sesizând, probabil, ridicolul situaţiei, n-au venit decât câţiva. Ziarişti eram mai mulţi. Curgeau primele interviuri: „…Strategia noastră este aceea de a speria colonia şi de a o determina să nu mai terorizeze oraşul şi să plece în afara lui. Trebuie să le şocăm pe ciori…” Cum poate fi şocat un instinct multisecular, asta nu prea ştiau purtătorii de arme.   După o oră de aşteptare, iată şi stolul; parcă în expectativă, prudent, se opreşte pe antenele de televiziune ale clădirilor nu prea îndepărtate de parc. Antenele se clatină, totul este negru de atâtea ciori, croncănitul lor acoperind alte zgomote urbane. La oră fixă păsările şi-au luat zborul spre parc, spre…casă. Se filma în delir, blitzurile fulgerau. Bubuiturile sinistre ale armelor făceau victime în aer. Se prăvăleau peste noi zburătoarele. Apoi, ca într-un film de groază, urmă AGRESIUNEA; zburătoarele se aruncară în jos, asupra noastră, croncănind, cu ciocuri precum cuţitele. Ne-am pus braţele pe ochi, unii se aruncară la pământ. Era ca în filmul PĂSĂRILE lui Hitchkock. ”Terminaţi!”, se auziră ţipete adresate vânătorilor. Şi ne-am „cărat” de acolo, fiecare pe cont propriu, cu televiziuni cu tot. Oraşul era întors pe dos din cauza împuşcăturilor, crezând că s-a întors revoluţia…De data asta nu algele au fost de vină, ci oamenii. Ciorile deveniră agresive pentru că voiau să fie lăsate în pace.
De atunci ne-au devenit simpatice şi aceste brave şi zvelte zburătoare; vârstnicii, care dau pâine porumbeilor deobicei, au decis să vină şi în parcul central, împărţind din sărăcia lor şi ciorilor, acestor fiinţe care, probabil, din dragoste pentru oameni, vor să fie cât mai aproape de aceştia, chiar în centrele circulate agresiv de maşini. Sunt convins că niciodată domnii cu arme nu vor mai atenta la vieţile bietelor fiinţe care, în necunoştinţă de cauză, continuă să ne iubească, să ne considere protectori…Nu ca păsările din California, care-ți fură hotdogul din mână și sunt o amenințare pentru ochișorii copiilor. Ciorile noastre n-au dat nici un film celebru. Ne lipsești, Hitchkock!

Iluzia Marelui Platou (schiță)


L-am cunoscut mai bine pe colegul meu, Amfiloh, doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună la o demonstrație, cu ai noștri, de la sindicat. Amândoi holtei, el ceva mai în vârstă. Amfiloh este contabilul firmei la care lucrez. Ni s-a repartizat un traseu urmând să trecem din piața Universității, către sediul unui partid din Kiseleff și de acolo la Parlament. Un traseu lung. Aveam cu cine să discut în maratonul ăsta. Nu știam exact pentru ce demonstrăm. Și de aici se declanșă totul.
Amfiloh era, la servici, un om domol, corect. Avea doar o ușoară defecțiune trupească, la șira spinării, ceea ce îi dădea adeseori un aer de politețe, dusă până la umil. Era o adevărată mașină de calcul și îi domina pe toți cu precizia lui. De altfel, obișnuia să spună:
– Azi puterea este a computerelor. Mâine va fi a noastră.
A cui, asta nu se putea ghici cu ușurință. Nici nu încerca nimeni să afle. Băiatul ăsta era ușor ocolit și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum în numele tuturor vinovat. Așa sunt eu câteodată. Și poate că asta m-a făcut să doresc să mă la dus pe Marele Platou…
-Păi acum ai ieșit din comoditatea ta, surâse Amfiloh, aici nu ești acasă.
Păi, cu toate că o propoziție nu se începe cu „păi”, însă s-o ia dracu` de propoziție, colegul meu era un ceas al disciplinei și ordinii. Cu timpul, desigur, mergând la pas alături de domnul cocoșat, am învățat să-i respect opiniile.
– Te-ai bărbierit cu insistență azi, îmi spune.
– Desigur, sunt de acord cu propriul meu trup…Sper să țin la drumeția asta. Scuze, cred că fiecare trebuie să fie de acord cu ceea ce i-a dat natura. Cred că este OK să ai o față netedă. Asta în general. Singurul lucru pe care-l obținem în urma protestelor noastre este accesul liber la propria noastră persoană. Da, tot am avut intenția să ies azi în oraș, să văd niște fete mai tinere decât doamnele alături de care demonstrăm. Dar, recunosc, e o chestiune deșartă și mizeră. Dacă vrei, pot ieși la viitorul protest nebărbierit. Ce contează? Tot ne afundăm mâine în Marele Platou. Parcă așa s-a stabilit.
– Mâine, în Platou? Ce să căutăm noi mâine în Platou? Lasă, te rog, romantismele astea, că sunt sătul de ele la „vrâsta mia”. Toată firma noastră e plină de romantici. Nu știu de unde v-a adunat fostul director, că sunteți unul și unul…
N-am răspuns. Însă opinia îmi aparține. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteală nimănui. Pentru mine Marele Platou este o abstracțiune, dar simt că acolo ne vom împlini cu adevărat. Va fi o zi în care n-o să mai demonstrăm degeaba, ca acum. Căci nu știu dacă v-am spus, dar nici azi nu va ieși nimic. Ce să iasă? Demonstrația e un sport…
-Nu înțeleg de ce pretind unii că trebuie să luăm neapărat o atitudine, am întrebat brusc. Facem asta mereu și tot nu…
-Este o datorie civică. Uite, de pildă, ieșitul ăsta afară, în piața publică. Nu știu cum să-ți spun, este o metodă de socializare.
-De un an și ceva tot socializăm. Purtăm tot felul de lozinci, le schimbăm. A spus nu știu cine că în Universității n-are sens…
-Ba are. Este ceva simbolic. Este un spațiu emblematic, dacă înțelegi ce e asta. Emblematic. Dă bine la aspect. Trebuie urmărit un anume traseu.
-Da, și pe Kiseleff iese chelbosul ăla și ne spune că problema e la Parlament. Și toată lumea se năpustește pe Bulevardul Victoria Socia…
-Să nu mai spui așa, se rățoi la mine Amfiloh. Știu că o spui cu năduf. Nu avem nevoie de năduf. Am simțit asta acum un sfert de secol, în mulțimea aia de la Timișoara.
-Și ce s-a ales? Praful de toate instituțiile. Cred că și acolo vă trimitea câte unul, ba la casa parohială, ba la județ, ba la operă. În timp ce alții spărgeau vitrine.
-Da` știu că ți-ai fi dorit să… Nu ți se potrivește protestul tăcut și n-ai chef să cari niște lozinci.
-Asta cu lozincile, care mereu se schimbă, e o treabă ca jocul cu cartonașe al copiilor de grădiniță. Ai văzut ce se mai agită mass media la filmat lozinci. Fiecare se duce apoi la postul de la care primește bani.
-Dar e normal, zise Amfiloh. E normal.
-Și mass media câștigă ceva din marșurile noastre. Care sunt tăcute, pașnice și gratuite. De la Ștefan cel Mare românii tot în marșuri o duc și tot nu le iese nimic. Căci ălora nu le pasă. Ne trimit de la Ana la Caiafa. Ne indică piste false, ținte false și apoi, în spatele geamurilor râd de noi. Noi, cei care suntem mereu și mereu aceiași. Credem că se rezolvă ceva.
-Ploaia de azi ți-a stricat tot cheful, zi-i mai bine așa. Parcă n-ai ști ce sănătos e să te plimbi. Dăcât să stai în fața televizorului și să-ți facă alții treaba.
-…În timp ce tu te joci cu telefonul, cu aprinsul telefonului la un semn al nu știu cui. Știi ce, am nostalgia Marelui Platou.
-Și eu, dar tu nu știi ce înseamnă să demonstrezi spre Platou. Acolo se termină toate. Sau Totul. Acolo sunt toate împlinirile pentru care clamăm. După ce ajungi acolo, nu mai există marșuri, plimbări, proteste.
-Și nu ne dorim acest lucru?
-Nu, zise categoric Amfiloh. Noi nu umblăm pentru a ajunge undeva. Spunea Goethe, „Călătorim spre a călători”. Viața e un marș continuu, revendicările noastre nu tind spre împlinirea lor, căci nu ni le va împlini nimeni. Așa e dat, de secole, cum bine ai spus.
-Cum ar veni, nu putem spera la nimic. De ce nu ne-am dori atunci Marele Platou? E singurul loc unde te poți împlini. Cam pe unde crezi că e asta?
-În tine însuți, spuse decis Amfiloh.
-Ciudat. Asta înseamnă că…Nu înseamnă nimic.

-Chiar credeai? În ce credeai? Că există un loc unde se rezolvă totul. Am spus eu odată prostia asta și s-a prins de tine fără s-o înțelegi. Că există un loc unde lumea nu mai e în mișcare. Ce auto-păcăleală. Lumea trebuie să se miște, să creadă că face un lucru.

N-am răspuns. Dacă Marele Platou este ceva despre care tot discutăm, dar el nu există în realitate, atunci să călătorim spre a călători.

 

Beat Generation



Alerg pe străzile secolului XX,
Râzând ironic, cu mâinile-n buzunare.
Și cântă cu mine trompeta
A jazz și-a relaxare.

Vă îmbrânciți mereu în jurul meu,
Vă ciocniți mereu mașinile moderne.
Hey, râde cu mine trompeta
A jazz și-a baliverne.

De nu întreb pe nimeni nimic,
Nici alții în mine ce am nu mă-ntreabă.
Hi! , răgușește trompeta tot mai încet
A jazz și-a n-am treabă.

E mult cenușiu în zidirile voastre
Și-n ochii voștri-anonimi de pe ulițe.
Hey, urlă în mine zeci de trompete
A jazz și a sulițe.

Și n-o să vă pese de n-o să-mi mai plimb
Pe streets râsul ironic și bun.
Și n-o să vă pese dacă-n infinit
Am lăsat vreo urmă a ceea ce am cioplit.
Hey, doar trompeta va trage atunci
o lovitură de tun!

(1966)

Eminescu



Un poet ce poartă-n sine spiritul durerii sale
Și din marmura tăcerii dăltuiește-un univers,
Inventând, cu graiul sacru, stele-aprinse în petale,
Dăruindu-se luminii prin imagini de neșters,

Limpezind fiorul zilei cu-armonii scăldate-n soare,
El simțirea și rațiunea le unește ne-obosit
În sonorități ce ce și-astăzi au rămas nepieritoare
În cuvintele-aurite, cu efigie de mit.

Și-ntr-un zbor peste viață, îi găsește-un nobil sens
Și-i se dăruie cu totul, într-o candidă pasiune.
Lângă fraza-i curgătoare e văzduhul mai intens
Și un verb din crisalidă face clopote să sune.

Prin vremelnice tenebre fruntea i-a rămas senină,
Valu-albastru spală spuma tipărită în nisip.
Chiar și umbrele sunt rodul unei jerbe de lumină,
Ce-i păstrează veșnic tânăr sufletu-aburit pe chip.

Și cuvântul lui e tânăr, de aramă, statuar,
Mantia-i se-nnobilează de izvoare și pădure.
Oameni, fapte și legende din poemele-i transpar,
Lumi întregi de-nțelepciune urcă-n sonurile pure…
(1978)