Linia de dialog


Tastaturile americane nu posedă linioara de dialog. Ei folosesc ghilimelele, sus. Reglementările în contextul predării la tipografii a unor manuscrise în terminalul unui stick prevăd unele probleme ortografice și de punctuație la care trebuie să ne adaptăm. Nu putem folosi în dialoguri cratima. Manuscrisele vă vor fi respinse. Nu se poate folosi, evident, nici linia lungă care bate jos, dar nici cea lungă importată prin Alt+un cod, sau Em-Dash, utilizată în alte împrejurări, în text. Linia de dialog medie se importă din Symbol, Special Characters, unde se caută En-Dash. Textul trebuie plasat în e-mail, trebuie deschis și linioarele tastate una câte una.

Advertisements

Reporter de cursă lungă


– Așadară, cum s-ar spune, ți-ai împlinit visul și ai devenit reporter de cursă lungă, surâse larg, însă malițios, Amfiloh.
L-am vizitat într-un sanatoriu din munți pe contabilul studioului nostru de radioteleviziune, care devenise între timp și șeful clubului de bărci cu motor pe Canalul Bega. În sanatoriu, după cum spunea, își trata un discret „disconfort”. Arăta încă destul de bine, după excursia noastră, cu mai mulți ani în urmă, pe Marele Platou și era la fel de plin de sine, gata oricând să te părăsească, întorcându-ți spatele la care avea un defect și urcându-se în splendidul său mini-yacht. „Da”, zic.
– Dar cum se împacă această treabă, insistă el curios, cu întoarcerea ta, după atâția ani de navigat pe mări și oceane, în modestul nostru studio? E un miracol că te-au primit înapoi…Mă așteptam să te acapareze navigatul, să devii definitiv scribul căpitanului Pâslaru…
– N-am fost scribul nimănui, adică într-un anumit fel. Căpitanul mi-a propus să merg la Singapore în calitate de reporter iar eu am acceptat, într-adevăr, să redactez jurnalul de bord al cargoboatului. Minune a fost că șefii mi-au dat acceptul, nu fără să mă condiționeze cu „întocmirea” unor reportaje. Și mi-a fost dor de ei…(arătam spre doamna mea și spre cel mic al meu).
– Ai aruncat ancora în portul final, în „terminal”. Te mai tentează muntele?
„Lor le place, mai mult decât mie. Am fost la mare, după asta vine obligatoriu muntele. Și am venit împreună să vedem ce mai faci.”
Tăcem descumpăniți. Nu știu ce crede, ce nu crede. Cert e că vizita noastră a dat un faliment cras, că nu i-a picat bine să-l vedem bolnav. Un bolnav înconjurat de splendoarea tinereții unei familii de care Amfiloh n-a avut parte și nu se întrevede așa ceva.
„Vă invit la o plimbare,” se animă el artificial, „mergem pe munte. La o cabană. Nu-ți fă griji, medicii m-au asigurat că alunec spre vindecare, așa că vor fi de acord cu un pic de mișcare.”
N-am fost surprins că ai mei erau de acord. Elis părea că nu-și dă seama că nu aveam echipament adecvat, că nu poți coborî încălțată cu tocuri înalte.
– Nicio problemă, munții ăștia sunt un adevărat corso, cărările sunt ca trotuarele, o încurajă Amfiloh.
Îl fulgerai cu privirea, dar el întoarse capul. Probabil că mai și zâmbea, nu numai în sinea sa, ci pe față. Codruț măcar avea niște adidași cu talpă antiderapantă. În rest, aveam hăinuțe de oraș, în contrast cu Amfiloh, care strălucea în treningul său de import și bocanci cu glezne înalte.
Fiul meu „se lipi” întrutotul de nenea, care-l fascina într-un chip ciudat. În timp ce urcam mi-am propus să am grijă și de ai mei și de Amfiloh, cu toate că alunecam pe tălpile mele de piele. Amfiloh îi dădu lui Codruț o bomboană străină și o luară înainte, având un îngrijorător avans față de noi.
–Tu ai grijă de mine, zise Elis, vezi ce bine s-au atașat cei doi. (De parcă atașații nu puteau foarte bine cădea peste bord, gândeam.)
–Tu ești prea stresat, continuă ea. Văd că domnul e mai sigur de sine.
Sigur de sine până n-a alunecat vreo șase metri, pe fund, într-o fostă albie de pârâu sau așa ceva, încât a trebuit să-i întind cureaua mea.
– Asta n-am să ți-o iert, îmi spuse în timp ce făceam pe salvamontul. Eident, așa ceva nu se iartă.
Apoi Elis i se alătură și ea lui Amfiloh și se oferi să-l țină de braț. Mare i-a fost surpriza când l-a surprins că îl săruta intens pe cel mic.
– E așa de drăguț, explică el.
Ne aflam din nou într-un local. Și Elis se prostea. Nu-l bănuia deloc de pedofilie.
– Absența soțului meu a avut loc tocmai în perioada de creștere a copilului. Nu mi-a fost ușor în tot acest timp…
Se plângea. Evident că n-ar fi avut sens să spun prin ce am trecut noi, cu cargoul. Cum s-a ciocnit cu o navă chinezească iar aceasta s-a scufundat ducând în neant și cinci marinari. Cum s-a defectat tot ce era electric pe vechitura noastră de vapor și a trebuit, în Oceanul Indian, să deșertăm frigiderele în mare, aruncând zeci de kilograme de carne stricată. Estimp în țară era mare criză de carne. Stând în derivă cinci zile, până la sosirea unei nave românești ne-am hrănit doar cu lapte praf pe care îl aduceam din China ca marfă de import. Cum nu puteam face publice lucrurile astea, scriind reportaje, trebuind să inventez doar fapte pozitive. Per total a fost totul o aventură, nicidecum o plimbare de agrement.
Nu i-a fost ușor. Credeam că orice plecare de acasă este elastică, deci profund rezolvabilă prin întoarcere. Elasticul însă s-a stricat, am găsit acasă niște străini.
Nu voi mai trăi himere pentru „băieți”, ci voi rămâne aici, cu plafonul vecinului deasupra și podeaua altui vecin dedesubt. Trebuie să ispășesc „plăcerea” de a fi înfruntat furtunile. Dacă tot e prea târziu să-mi restaurez prestigiul de cap al familiei. Trebuie să mă întorc definitiv acasă, domnule Amfiloh. Când încerc să-l mângâi pe feciorul meu, acesta îmi spune „lasă-mă, ce naiba ai?”
–Vapoarele sunt o himeră, o jucărie pentru bărbați și copii, încercă Elis.
– Perfect adevărat, se închină aproape Amfiloh.
– Pentru mine nu, o corectează puștiul pe mamă.
Amfiloh, cel care are un yacht la Timișoara este fericit și surâde larg. Familia se înfruntă, se dezbină. Observ că puștiul meu mă susține, indirect. Nu propriu-zis, dar promițător.
Sunt acoperit de ridicol. Soția mea nu a fost în străinătate. A stat lângă copil, în timp ce eu…Va trebui să călătorim, toți trei. Pentru început m-am gândit să ieșim cu mașina până la Mako, la ștrandul din Ungaria…
– Când ai un copil trebuie să renunți la tine însuți, doamnă, trăgea concluzia Amfiloh, el care nu a renunțat niciodată la sine însuși, el care nu avea un copil. Însă ți-a prins bine periplul, continuă el, întorcându-se spre mine, te-ai păstrat surprinzător de tânăr.
Asta nu e bine. În continuare l-a invitat pe cel mic în portul de bărci din Plopi, să-l însoțească într-o plimbare cu yachtul. În niciun caz, mă gândeam, după scena din pădure.
–Nu știu dacă ești la curent cu știrile din țară, trecu el brusc la alt subiect. Mă refer la unele discuții din radio.
– Deocamdată…
– Deocamdată precis nu știi. Nu e nimic oficial. Colegii noștri discută, vorbesc discuții. Nu știu în ce relații te afli cu noul director.
– Nici nu ne cunoaștem prea bine.
– Evident. Nu mult timp după plecarea ta înperiplul acela, care, după cu ai recunoscut și tu, a fost destul de lung și penibil, nu numai pentru tine, ci pentru țară, comandantul a fost schimbat. Mă refer la al nostru, nu la Pâslaru al tău, care a fost debarcat și din postul de comandant al portului orașului pentru accidentul din China. A apărut un decret cum că trebuie să ai, ca director de studio, ceva studii superioare. Or, Glăja, la rubrica asta, care mi-a trecut prin mâini, declara că „nu prezintă acte”. E clar că n-are studii. Așa că l-au adus pe Oprean, ăsta care a fost șeful Direcției presei, adică al cenzurii care se spune că s-a desființat. Numai că Oprean s-a trezit cu un redactor plecat în croazieră, aprobat de București, desigur, dar cu un om în minus.
– Ei, și ce-i cu asta? Nerăbdarea mă atacă și Amfiloh știe bine de ce.
– Păi sunt voci care cer să fii schimbat, asta e. Nu e prea comod să o iei de la capăt, ca dascăl în cine știe ce comună, cu navetă la prima oră și toate cele. Știu, o să mă-ntrebi care voci. În orice caz, nu eu.
Nu el? După periplul nostru prin munți, rămas ca o amintire suprarealistă, undeva într-o memorie pe care n-o dorești, e firesc că acuma e în interesul lui să mă îndepărteze. Și asta pentru că știu prea multe despre el, despre latura întunecată a sa, despre care n-am vorbit nimănui. Însă aș putea s-o fac, iar el nu e încredințat că voi tăcea în ceea ce-l privește.
Am făcut un gest brusc și am răsturnat ceașca de cafea, pătând întreaga masă. Voiam să spun că știu că el a pus paie pe foc. Erau însă de față ai mei și m-am abținut. Elis însă a insistat, intrând unde nu trebuie în vorbă. Noroc că puștiul meu ieșise, de plictiseală pe terasa cabanei și privea munții.
– Deci m-ați făcut curioasă, domnule Amfiloh. Ce se vorbește în studio despre postul soțului meu?
– Lasă, Elis, vom vedea asta la fața locului, am înercat eu.
– Știu că nu e prea comod să o iei de la capăt, continuă Amfiloh ideea. Cunosc bine plăcerea navigatului, mi-am luat yachtul acela vânzând o moștenire. Ziceam însă că și redacția s-a descurcat mai greu fără un om de bază, în timp ce el era plecat, tot din plăcerea navigatului…Și familia rămasă să se descurce…
– Chestiunea familiei rămâne a mea și-a lui Elis, răspunsei dur. Aș vrea să știu, dacă binevoiești să-mi spui, unde s-a ajuns cu această inițiativă a ta, de a comenta în redacție.
– De unde știi că a fost a mea? Nu a fost a mea. Și asta ți-o va spune șeful personal…
Ca să vezi, cu ce m-am ales din această vizită, din veșnicul meu sentiment de compasiune pentru un om mai necăjit decât mine, pentru un handicapat de fapt, scund, urât și rău.

Și i-a spus, noului șef, provenit de la cenzură, că doar vechiul director, detronat din lipsă de studii, a încurajat înclinațiile mele spre aventură, aici intrând și prestațiile de reporter la inundațiile din 1970, scufundările repetate în cele mai adânci mine din Anina, aportul la organizarea Zilei Marinei pe Canalul Bega, acțiune mai mult rizibilă decât fastă pentru studio, toate acestea culminând cu episodul de la Singapore și întocmirea jurnalului de bord pentru cargoboatul acela nenorocos. Vechiul șef mă numise „reporter de șoc”, întreținând aventurismul meu în detrimentul muncii la studio. Drept care cei doi întocmiseră actul de desfacere a contractului de muncă, urmând să fiu transferat ca profesor în comuna Sutana.

(Fragment din romanul în lucru Amfiloh)

Valeriu Stoica la Filiala Uniunii Scriitorilor din Timișoara


Deschiderea Stagiunii de toamnă a Întâlnirilor literare de vineri a Filialei din Timișoara a Uniunii Scriitorilor a avut ca obiectiv  lansarea antologiei Puterea neștiută și în general opera poetică 1985-1991 a lui RADU F. ȘERBAN. Moderatorul întîlnirii cu publicul a fost, din partea Filialei, Marian Odangiu. Oaspetele de onoare, excelent prezentator al poeziei și intelectual de mare clasă a fost însuși ministrul VALERIU STOICA secondat de MARCEL TOLCEA, colegul nostru și un foarte fin poet și observator al vieții culturale.

MARIAN ODANGIU MODEREAZĂ DISCUȚIILE
ARE CUVÂNTUL MARCEL TOLCEA
VALERIU STOICA – UN BUN CUNOSCĂTOR AL LITERATURII

Academia.edu


MASONPOTAMIA

Celebri în privinţa Mesopotamiei au devenit nu de mult cercetătorii britanici, masonii Christopher Knight & Robert Lomas, cu volumul “Secretul lui Hiram”. Craniul brăzdat de tăieturi adânci atestă un asasinat în cazul morţii primului mason al lumii, Hiram. urmărind istoricul unor simboluri masone, vechimea şi scopurile acestora, este descoperit un potop ante-biblic. Dumnezeu “…a creat Tigrul şi Eufratul şi le-a pus la locul lor…a ridicat clădiri…” Clădirile nu vor apărea în “povestea israelită din cauza naturii nomade a evreilor”. Avraam a plecat din Ur; el este primul evreu. Yahve se va ivi la sute de ani după scrierea acestor tăbliţe cuneiforme. Potopul a reprezentat, pe tăbliţa nr.12 a Epopeii lui Ghilgameş, inundarea neobişnuită a câmpiilor Mesopotamiei; doi metri de mâl acoperă într-adevăr 100.000 km pătraţi, de la Nord de Baghdad până-n Golf. Apele distrug civilizaţia proto-sumeriană. “Ur, cu marele-i ziggurat era unul din marile state-oraş ale lumii şi mai aproape de oraş acum 4400 de ani decât este acum; în sec. XVIII î. Hr. devenise minor”. Sumerienii au plecat în lume; pentru popoarele “mai puţin avansate din Europa şi Asia, păreau ei înşişi zei”. A avut loc şi o reîntoarcere a acestui popor în matca iniţială şi o reconstituire a ceea ce s-a distrus. Nabopalassar construieşte la Babylon celebrul Turn cu şapte etaje, înalt de 99,8 m (300 de picioare). Emigranţii, care au plecat spre Nord, au devenit naţiunea evreiască, “adoptând o istorie teologică bazată pe credinţele unui subgrup sumerian”. Babylonianul Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul…Revenind la oraşul-stat: Babylonul avea 15 mile pătrate, clădiri cu 3-4 etaje. Săpături recente i-au dat dreptate lui Herodot, care afirmă că acesta a fost cel mai mare oraş al lumii. Dacă zigguratul din Ur a fost parţial reconstituit de către arabi, la finele secolului trecut, cel de la BEL (Ba-Bel în sumeriană însemnând Poarta Zeului), e o ruină informă. Se mai păstrează Poarta Ishtar. Ezechiel s-a aflat în exil la Nippur. Persanul Cyrus cucereşte Babilonul şi permite evreilor să se reîntoarcă în Ierusalim, dându-le înapoi comorile confiscate de Nabuco. Şi în zilele noastre există câteva sinagogi în Baghdad şi un rabin.
Nu de mult s-a descoperit comoara din Nimrud, la Baghdad. Probabil cele mai noi descoperiri și-au găsit un adăpost sigur în Statele Unite.

ERWIN LUCIAN BURERIU

Karakum


DESTINAȚII EXOTICE
…Nu mai zburasem pe asemenea distanțe, cu un avion de linie rusesc, modern, având motoarele pe ampenaj, așa că era silențios. Era o chestiune de patru fuse orare, când am decolat de pe Domodedovo, către Turkmenistan, pe beznă. Ajungând la 11.000m, vedeam ieșind soarele. Curbura pământului era clară, aveam s-o mai văd astfel abia peste un sfert de secol, zburând cu 747 spre California…Acum eram în sens opus, spre Est. Prin difuzoare eram atenționați că trecem peste orașul-erou Stalingrad.
I-am oferit lui Igor un rom, scos din bagaj. Alcoolul era interzis în avion, dar nu și pentru oaspeții care stăteau pe scaunele Inturist, în spatele cabinei de pilotaj. Imediat Nagaev a început să sforăie, în timp ce translatoarea mea, Deseatnikova îmi vorbea de R.S. Turkmenistan. Am fost serviți în avion cu veșnicul ceai verde și un fel de cremvurst, „sosischi”. Apoi coborârea spre „nisipurile negre” din Karakum și aeroportul, un fel de Băneasa. Eram așteptați de doi scriitori, un director de editură și tovarășa ministru al culturii. Tot ce venea de la Moscova se bucura de o primire oficială fără cusur…
La hotel „Așhabad” ne-am odihnit, apoi imediat am fost la teatru, unde am stat alături de ministra culturii. Sala era plină de copii gălăgioși. Mi s-au dat căști, ca să ascult replicile în limba rusă, dar le-am spus că nu știu rusa.
-Și voi ați studiat opt ani rusa la școală, se revoltă Nagaev.
-Degeaba, Igor. Dar lasă-mă să ascult actorii în limba turkmenă. (Piesa se numea „EZOP”/Esop).
La ieșire am declarat că vreau bere. Am fost dus la o grădină de vară unde se vedea o cisternă cu bară pentru tractat cu măgarii, pe care scria PIVO. Am comandat bere la halbă și ni s-a spus că halbele se culeg de pe mese, le spălăm la o chiuvetă pe acolo și venim să ni le umple. Așa garantat că-ți spălai ca lumea halba. Berea era acrișoară și proastă, ca la Moscova de altfel, nu se compara cu Timișoreana de atunci.
Seara la hotel am mâncat șașlâc fierbinte, de berbec Merinos și mi-au spus că dacă după chifteaua aceea grasă beau bere rece se sleiește stomacul și mori. Așa faci cu vreun dușman, efectul letal e garantat. A urmat, pe fondul unei orchestre din care am reținut un clarinetist foarte bun care cânta muzică orientală în ritm de rock, o sesiune de dans la care am invitat-o pe biata Larisa. Dansatorii au făcut cerc în jurul nostru pentru că am făcut o demonstrație de rock capitalist. Roșie de jenă, Deseatnikova m-a lăsat să fac mai mult un solo și l-am salutat pe clarinetistul care mi-a răspuns bine dispus.
A doua zi, la o editură am fost serviți cu pepene verde tăiat cu un fel de sabie. Tovarășii au trecut pe votcă iar mie mi-au adus bere, aflând că vin dintr-un oraș care fabrică băutura asta din 1718…A urmat o vizită la fabrica de covoare persane, la biblioteca Academiei și Institutul de științe („nauk”).
Capitala a fost distrusă complet de cutremurul din 1948 („zemlietriasenie”), așa că n-au mai îndrăznit să construiască decât edificii cu maximum 4 etaje. Oaza e lungă cam de 10 km, în zare ridicându-se, cenușiu și sterp un munte de 2000 m, Kopet Dag, marcând, la 15 km, frontiera cu Iranul. Bulevardul principal era traversat mereu de cămile, oprind traficul. Aici ele circulă neînsoțite și vin singure, de la păscut, acasă. Se bucură de tot respectul, mai ales că prin deșert, unde a fost drumul mătăsii și a trecut pe el și Alexandru Macedon, caravane mai există și azi.
Am avut un schimb de păreri și propuneri cu oficialii sovietici ai scriitorilor, discutând în prim-plan problemele traducerilor reciproce, schimbul de publicații și cărți. Limba turkmenă a fost, în parte, elaborată de institutul lingvistic, așa că în parte e una de laborator, artificială, alfabetul fiind chirilic. Sovietistanul a făcut abstracție de limbile turcice și persana, vorbite în zonă, eliminând alfabetul vechi prin introducerea scrierii rusești. Dar cele mai frumoase momente le-am petrecut în deșertul Karakum, la un foc de tabără cu crengi uscate de saksaul, un arbust târâtor care arde chiar și verde fiind.
În deșert, unde ne-am dus cu o mașină, se făceau trageri militare. Acolo am intrat în peștera Kiovata, cu băi termale pline de scăldători. Nagaev imediat a intrat în apă, având pe el un fel de izmene, ca și turkmenii, eu aveam niște tetra cam transparenți, Larisa râdea de noi, n-avea nici ea o costumație adecvată unei îmbăieri, așa că noi, bărbații europeni am intrat repede în blugi, așa uzi. Era decembrie afară, dar cu 27 grade și eram la mânecă scurtă.
Fizionomiile întâlnite în Turkmenia sunt cam două, fața mongoloidă și cea smeadă (tipul persan). Rusa e monedă generală de schimb iar traducerile (cărți) în română primite au fost tipărite în Basarabia, în chirilice…Am fost primiți la o școală națională, unde fetele aveau rochii lungi, ca femeile (feregeaua a fost abolită de mult) și doar băieții erau îmbrăcați europenește. Când am vorbit în română, recitând și o poezie de-a mea, copiii au râs în hohote, atât de caraghioasă li se părea limba. Le-am răspuns că și mie mi s-a părut la fel de caraghioasă limba lor. Apoi au citit din lucrările lor scriitorii Kaium Tangrâkuliev și Annaberdî Agabaev, gazdele noastre permanente. Am vizitat împrejurimile capitalei, remarcând mulțimea de tancuri care se pregăteau să intre în Afghanistan, cu toate că mie mi se spuse că păzesc frontiera cu Iranul, unde regele Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr este pro-american.
Apoi un colhoz cu bumbac, întinse zone de lângă Canalul Lenin, lacul de agrement. Luxul acesta acvatic a dus la secarea mării Aral, dar despre asta nu se vorbea deloc.
O metodă originală de dragare a canalului, mereu invadat de plante, este popularea lui cu crap chinezesc (probabil fitofag) foarte lacom, care îngurgitează vegetația subacvatică. Popasurile în peisajul ascetic și ciudat, se lăsau cu picnicuri de la care nu lipsea tradiționalul pilaf cu pui, pastrama și șașlâcul, fileurile de pește crud și afumat, garnituri cu plante aromate, ceapă de Ciarjou și deserturi cu fructe subtropicale, sucul de rodii (diluat cu votcă), un vin dulce de Bezmein, făcut din struguri stafidiți… Mai târziu, unele aspecte din California aveau să-mi aducă aminte de clima asemănătoare din Asia Centrală…
Mulți ruși umblau pe acolo, exista chiar și o școală rusească, în care erau separați copiii ruși de localnici. S-au supărat turkmeni și ruși când am întrebat despre școlile așa-zis naționale dacă sunt, de fapt, niște rezervații. Că asta și erau.
Hotel Ashghabat/Așhabad avea pe hol un singur televizor cu un singur canal pe care se transmiteau emisiunile destinate regiunilor îndepărtate ale Uniunii. Ca la „gostinița” Rossia sau Pekin, unde am fost cazat în Moscova, erau și aici, pe hol chelnerițe care serveau permanent ceai verde de la samovar. Ne-am așezat tustrei la televizor. Am fost abordat de o tânără în stadiu avansat de ebrietate, care s-a așezat lângă mine, mi-a luat mâinile într-ale ei și mi-a spus „vî polșe”. I-am spus că nu sunt polonez, dar ea insista că sunt polonez. Nagaev se hlizea:
-Ți-ai găsit și admiratoare. Ea e rusoaică. Vezi ce temperament avem noi rușii, iubăreți…
Cum tipa nu mai contenea, am rugat-o să-mi scrie numărul de la camera ei, promițând că-i fac o vizită. Dar între timp individa de la samovar a tras-o deoparte și a admonestat-o cu vehemență, făcând-o să dispară.
-Așa se termină relațiile cu străinii, care nu sunt bine văzute, zise surâzând Larisa.
Numai ce am plecat din Turkmenistan că a și început războiul din Afghanistan. !979, decembrie.

Deșertul lui Amfiloh


NUVELA A APĂRUT ÎN VOLUMUL „VIAȚA REFOLOSIBILĂ” RETEZATĂ DE LECTORUL DE CARTE DE LA EDITURA „FACLA” ION ANGHEL. LA ACEASTĂ VÂRSTĂ TREBUIA SĂ FIU CENZURAT

 

L-am cunoscut pe colegul meu Amfiloh doar când, printr-o coincidență, am plecat împreună în concediu la Sinaia, cu bilet de sindicat. Amândoi holtei, el ceva mai în vârstă, cu vreo șapte ani, contabil. Ni s-a repartizat o cameră într-o minunată vilă îmbrăcată în iederă roșie, că era toamnă. Că nu credeți că am fi ajuns acolo dacă ar fi fost în plin sezon turistic. În vilă mai exista doar familia administratorului, în rest sufla vântul. Și totuși nu se putea să dormim decât în aceeași cameră. Restul era rezervat pentru orice eventualitate.
Amfiloh era la servici un om domol, corect. De fapt nu ne-am prea văzut în biroul lui, eu având treabă în studiourile noastre de radioteleviziune. Avea o ușoară defecțiune a șirei spinării, care îi dădea un aer de politețe până la umil. Era puțin cam ocolit de colegi și nu știu, dar mă simțeam mereu vinovat cu ceva față de el. Mă simțeam, oarecum așa în numele tuturor. Așa-s eu câteodată. Și poate că asta m-a și dus în deșertul de pe Marele Platou.
…Obișnuiesc să-mi arunc hainele aiurea.
-Aici, spuse Amfiloh din pat, unde citea presa, nu ești ca acasă. Păi cu mine ai sfeclit-o
O propoziție nu se începe cu „păi”, însă era alta chestiunea. Colegul meu era un ceas al ordinii și conviețuirii. Cu timpul m-am învățat să nu mă duc oricând la veceu, să respect orele de somn ale vecinului, chiar dacă acestea se consumau în insomnii dese, să citesc odată cu el, să nu ascult muzică rock…
-Te bărbierești cu insistență azi. Ia spune, chiar te crezi un tânăr frumos?
Să mă ia dracu, dacă mă cred ceva în general. Dar pe atunci eram frumos. Am avut intenția să ies în oraș, să casc gura după niște fete, dacă existau pe aici.
-O, dacă vrei, las celălalt obraz nebărbierit. Ce contează? Tot ieșim mâine în pădure.
-În pădure? Ce să căutăm în pădure? Lasă, te rog romantismele astea că m-am săturat. Tot studioul e plin de redactorași romantici, de puțoi. Nu știu de unde v-a adunat șeful, că sunteți unul și unul. Numai frumușei și super-ficiali…
Însă eram un om liber, concediul îmi aparținea. Deci pot pleca unde vreau și n-o să dau socoteala…Ba asta pot s-o fac dacă sunt singur. Căci după marea mea întârziere de ieri, când din birt am venit la vilă nu mai știu când, găsind totul încuiat, m-am cățărat pe iederă până în camera noastră și aproape am tras toată vegetația aia roșie de pe casă, așa că trebuia să vină și zilele resemnării, renunțării și pocăinței. La cantină și înapoi, doar atât, doi câte doi.
Amfiloh citea mereu, imobilizat în pat. Cred că lectura mereu aceeași carte. Am decis să citesc și eu, în paralel, ceva poezii. Zăceam odată așa, neglijent, cu doar niște șpilhozeri pe mine și mai mult citeam peste carte. M-am făcut că nu observ că el se uita la mine, în timp ce cu o mână făcea niște mișcări suspecte sub pătură.
Poate că nu citea nimic niciodată. Aștepta să apar ca să pună mâna pe soioasa aia de copertă și, de fapt, mă urmărea cum mă mișcam prin încăpere. Mă privea ironic, întorcea deobicei cu ostentație capul când mă dezbrăcam…
-Desigur, zicea, ce vă pasă vouă, căci mergeți mereu pe teren și vă aerisiți și vă bronzați frumos. Voi cu aventurile iar eu stau retras în biroul ăla cafchez.
O, da, are mereu de reproșat ceva vieții în general. Dar din birou operează cu plăcere prin acte și surâde dacă ne penalizează șeful. Moare și capra vecinului, care se prea aerisește și se bronzează și oferă microfonul femeilor din locuri îndepărtate. Muncă interesantă au reporterii ăștia. Așa că, gata băiete, mi-au venit sancțiunile. Mi-am propus slugărirea, slujirea colegului meu. Mi-am propus să am o grijă părintească pentru sănătatea lui, nutrind dorința de a-l vedea fericit, cu toate că nu-mi făcea nici o plăcere și nu-l suportam, recunosc. Mă voi biciui de unul singur. Trebuie să acordăm compensații celor pe care natura nu i-a înzestrat cu ceea ce ar fi dorit ei. Când un bărbat scund mă detestă, i-aș da câțiva centimetri din acel un metru și optzeci și trei ai mei. Ei, nu-mi strică un pic de autoflagerare, ca educare a voinței, că la douăzeci și patru de ani nu ești prea copt. Dar asta cu condiția să fiu lăsat și eu în pace.
Zilele trecute am făcut ceva progrese. Amfiloh păru impresionat de o melodie pe care
o auzise din „tranzistor”.
-Îmi amintește ceva din copilăria mea.
Îmi comunica mereu ceva despre sine însuși. Melodia aia o difuzam mereu la cererea unor ascultători în emisiunea mea de divertisment.
-În fapt și în realitate sunt foarte muzical…Dar stai mai încet, nu pot umbla așa de repede.
-Scuze. Mă gândeam că se închide cantina. (Mă prinsese de braț și eram uimit de atâta familiaritate, exagerată, dubioasă chiar. Nici vorbă, nu era ora mesei. Dar voia în acest fel să-mi tempereze viteza, să mă tragă în jos, către nimicnicie…)
Am ajuns și la faze mai umilitoare, când mă punea să-i ridic lingura de pantofi. Cu ocazia asta am constatat că poartă tocuri înalte, pentru a părea mai înalt. Aveau să mă obsedeze acele tocuri, cu care omul meu se împiedica, mai ales în plimbările pe terenuri accidentate. Mi-era teamă să nu pățească lucruri penibile, să nu ajungă în patru labe, căci atunci s-ar duce dracului acalmia provizoriu instalată între noi.
-Tu n-ai nevoie de așa ceva, zise. Ești un tip atletic.
-Sunt pe naiba, nu mai vorbi așa ceva. Dimpotrivă, tu ești acela care are o atletică energie de a se lupta cu cifrele alea pe care nimeni nu le poate suporta.
-Da, am energia asta, pentru că am în spate pasiunea pentru Marele Platou.
Pentru moment am înghețat. Îl știam un om al câmpiei, nu unul al muntelui, banal, sportiv, gâfâind gratuit și transpirând spre piscuri inutile.
-Câmpia este și ea o caraghioasă lume a sănătății. Nu ea, ci Marele Platou, deșertul pur, ascetic te învață suferința. Îți trebuie o școală a renunțărilor, zicea Amfiloh în timp ce-mi stingea televizorul, pentru ca el să vorbească nestingherit. Îți ofer spre lectură o carte ciudată, „Piticul absolut” de Moris Totem sau așa ceva. O lecție a marilor renunțări.
Îmi venea să-l întreb la ce renunță el când umblă cu mâna dreaptă sub pătură, dar am renunțat îngrozit.
Închipuiți-vă că l-am dus odată și la birt. I-am dat niște bere de Azuga și s-a pilit și s-a făcut rău, apostrofându-și vecinii de la alte mese, încât era să fie și bătut. Dar mi s-a destăinuit. Fusese în viața lui și o femeie, mai bine-zis o pitică. O cunoscuse la un circ. Dar după ce „au discutat” un timp, pitica l-a părăsit.
-N-a mai putut suporta nisipul fierbinte, simunul. Nu putea să ia numele domnului în deșert. Ce-ar fi, zise el după încă o bere, să faci rost de niște fufe? Tu te pricepi la așa ceva, nu?
Și pentru că nu mă pricepeam la așa ceva pe atunci, l-am simțit brusc ca pe un frate mai mare. Simțeam că în mine ar fi doi, sau chiar numai el. Și cu atâta bere am pierdut ocazia să aflu ceva despre Marele Platou. Poate eram mai înzestrat decât el să-mi duc povara prin deșert, puteam răbda de sete (în timp ce beam bere), eram mai curat, fără aventuri cu pitice, fără cocoașă, fără contabilitate…
-Te bronzezi rapid, schimbă el vorba. I-am răspuns afirmativ, dar subliniind că nu sunt eu de vină pentru asta. Și că sunt pregătit pentru Marele Platou. Acolo s-ar fi conciliat lucrurile astea dintre noi. Găseam că aș avea vocația deșertului. Ce altceva decât răbdare a fost viața mea de douăzeci și ceva de ani. Eram un băiat care-și vedea de fermecătoarele sale jocuri și drumeții cu bicicleta, fără să-și dea seama pe lângă ce lucruri periculoase trecea.
-Da, domnule Amfiloh, fetele erau stup în jurul meu, le plăcea prezența mea, până la un moment dat. Știi că decretul șefului statului în privința relațiilor ne pune în situația de ne abține. Anticoncepționalele lipsesc total, sunt interzise. Fetele doresc mai degrabă să se mărite. Le înțeleg, nu puteau risca să râmănâ însărcinate, să facă avorturi periculoase și nepermise. Eram omul Marelui Platou poate chiar înaintea dumitale…
-Să mergem la toaletă, zise el nerăbdător.
-Vă aștept.
-A, ești unul din ăia „pubibonzi”. Nu poate face pipi în colectivitate…
-Da, domnule. Aveam la cătănie un caporal care ordona să stăm în linie, unul lângă altul, pentru a ne ușura. I-am spus că nu poate da asemenea ordine și mi-am atras bătaia de joc a colectivității. V-aștept…
M-am cam săturat să fac pe umanitarul. Mi-am dat seama că menajez în colegul meu tocmai acele laturi care sunt parțial și ale mele, suntem niște singuratici. Dar unii sunt astfel pentru că au vocația singurătății și o pot suporta perfect, venindu-le chiar bine. Iar alții sunt proiectați în singurătate datorită unor întâmplări, accidente nefavorabile și devin nemulțumiții prizonieri ai unui destin potrivnic. Eu nu-mi pun problema la modul dramatic, știu că toate vor veni la momentul potrivit, derulându-se în matca firescului. Amfilohii ăștia gâfâie mereu, plini de dorințe de tot felul, ca oaia care nu-și suportă lâna. Vor să devină campioni ai singurătății în lipsă de altceva…
…Ei, uite, îmi zise într-o seară, îți fac hatârul. Mergem în drumeție în munți. Dar pun condiții. Cu telefericul până pe Platou, căci șira mea…Spatele meu își va reveni, am încredințarea unor medici de vocație. Dar prostia din tine nu are leac. Asta ți-o spune un profesionist.
Profesionist, în ce? Mă rog, mulți profesioniști apar astăzi în toate domeniile amatorismului. „Doamna mea”, cum îi spun în gând contabilului nostru, a prins dor de Babele. Bravos, îmi vine să trag cu acest rucsac de plafon de-atâta entuziasm.
Pregătirile își au harul lor. Un rucsac va fi suficient pentru două persoane, mai ales că unul decide ce se încarcă și celălalt va căra.
-Ce strâmb arăți, îmi zâmbi condescendent Amfiloh, în timp ce eu mă gheboșam sub rucsac. Asta vezi este condiția umană.
Multe mai știa imbecilul despre condiția umană.
Sus, pe Platou trebuia să beau o bere. Și tocmai de aceea, băiatul cel rău care era cu mine decise că nu vom bea nimic, pentru că trebuie să ne menținem condiția fizică. Trebuia să străbatem, vezi-doamne, Deșertul. Și acolo ne vom hrăni precum cămilele, din rezervele interne. Câtă asceză la bietele animale.
Trecem de Jepi stâncile devin gălbui și în aer parcă se iluminează cu vapori de sodiu. El tace. Mergem spre Babele? Spre Omul? Spre Peșteră? Spre Piatra Arsă? Spre Caraiman? Spre Thomas Mann? Orice indicatoare dispăruseră brusc. Văd surâsul plin de sine al lui Amfiloh și știu că știe unde ne duce. Ne ducea în deșert…Mi-am dat seama de treaba asta abia când începuse simunul. Ne învăluia nisipul, burnusuri de nisip ne fâlfâiau pe umeri, totul venea din toate părțile. La început crezusem că e vorba de zăpadă și încercam să beau „fulgii”, de sete. Palmieri trecuseră pe lângă noi, însă știam că în mediul acesta de jepi totul putea fi doar un miraj. Ne priveam cum arătam ca niște cămile cu cocoașe, ne scrâșneau ochii de nisip.
Își prinse piciorul într-o stâncă. Sîngera. Stânca, probabil. Nu nu avea nevoie de ajutor, era în largul său, în largul suferinței…
-Scrântește-ți și tu piciorul! îmi porunci.
Un trăsnet despică furtuna de nisip. Da, nu era de glumă. Îmi găsii o menghină de piatră, o crăpătură într-una din puținele stânci sahariene, mi-am înfipt glezna acolo și după ce s-a înțepenit bine am tras strâmb. Ca un disperat, de parcă nici nu era piciorul meu. Îmi era deja silă de piciorul meu, de tot ce reprezentam, îmi era totuna. Glezna se umflă prin bocanc și acum mă târam, cu o posibilă fractură, în urma bravului Amfiloh. Cred că o umbră de milă îl apucă în momentul în care decise că puteam deschide o cuie de pateu de ficat sau de ce dracu` era, că mai nou nu poți deosebi un pateu de o gleznă ruptă. Băgă un briceag în conservă și se tăie. Se tăie blestematul meu stăpân în fierul proaspăt depicat al cutiei. Degetul îi sângera masiv.
-Taie-te și tu! Îmi urlă. Dar cu ce era să mă tai, fire-aș să fiu? Îmi întinse cuțitul lui de vânătoare. Nu aveam de ales, așa că-mi retezai o falangă de la arătătorul mâinii drepte. Atunci el îmi oferi batista, să mă pansez, asta după ce se șterse pe față și peste tot.
Meritam o bere. Scoase o sticlă din rucsacul pe care abia îl mai târam. O sorbi în fața mea, cu poftă și satisfacția de a face pe cineva să sufere. Și încă o bere. Se și îmbătase, el, care nu știa să bea.. Și în timp ce îmi deschidea, probabil, și mie una, îi trozni încheietura de la antebraț.
-Privește ce blestem! Ce oase firave am, ce alcătuire mizerabilă sunt!
Era și prima lui autoflagerare. Își recunoștea fragilitatea, așa că aveam să plătesc pentru asta. Aveam să plătesc pentru secunda lui de sinceritate expusă „public”.
-Fă și tu la fel, veni ordinul pe care-l și așteptam. Și asta numai pentru că numai el mă mai putea salva din ceea ce mă băgase. El însă nu mi-o iertă. Nu-mi iertă pentru că-l auzisem vorbine despre oasele sale firave, pentru că-l lingușisem mereu și știa că nu sunt sincer…Și-n timp ce-mi desprindeam mâna stângă din cot, cu același cuțit de vânătoare, el se îndepărtă. Mă părăsise, sub soarele dogorâtor și eram lipsit de orice șansă acum.
(Fragment din romanul în lucru AMFILOH)