De-ale Primului Război Mondial / România ca federație


Gábor Egry, istoric maghiar, comentându-l pe Vaida: „România ca federaţie… Oricât de ciudată poate părea azi multor români, ideea nu este nouă. După Marea Unire, aceasta organizare era dorită de o parte a elitei politice ardelene, în frunte cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod. Dar, cum rezultă din scrisoarea acestuia din urmă catre Maniu, planurile lor nu erau pe placul premierului României, Ion I C Brătianu, adept al statului unitar.
Cu experienţa autoorganizării politice şi a conducerii unei reţele dense de instituţii economice, sociale şi de educaţie, elita românilor ardeleni a ajuns după 1918 să conducă de facto o ţară. Consiliul Dirigent a reprezentat o formă veritabilă de guvernare autonomă, bazată pe tradiţiile administrative şi legale ale Ungariei şi Ardealului, foarte diferite de cele de peste munţi. Pe deasupra, acest grup nu avea de gând să renunţe uşor la putere şi vedea altfel organizarea României decât elita regăţeană a lui Ion I.C. Brătianu.
La Paris, în 1919, Vaida i-a prezentat liderului liberal un plan foarte detaliat al unei constituţii bazate pe principiul federativ. Uşurinţa cu care i l-a propus premierului şi cu care îi relatează discuţia lui Maniu sugerează că această acţiune nu era improvizată, ci parte a unui plan. Arată nu doar insistenţa acestui grup asupra unei soluţii administrative diferite, ci şi faptul că se vedea, cu mândrie şi curaj, ca egal al guvernului de la Bucureşti. Ideile lui Vaida se bazau pe sistemul administrativ şi juridic al Cisleithaniei şi tradiţia ideologică a federalismului centralist (imperial) -un curent nefamiliar elitei bucureştene, dar popular în Austro-Ungaria. Cel mai notabil plan federalist centralist a fost „Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich” al lui Aurel Corneliu Popovici, care, la fel ca Vaida, era membru al aşa-numitului „Cerc Belvedere” al Arhiducelui Franz Ferdinand.
Arhiducele însuşi s-a pregătit pentru viitorul său rol de monarh, plănuind să scape de slăbiciunile Imperiul, aşa cum le percepea el. El a cochetat chiar cu ideea înlăturării guvernului ungar cu ajutorul acestora din urmă şi al armatei. Vaida chiar a putut imagina un plan de uniune personală a României cu Monarhia Habsburgică.
În acest context, ceea ce Vaida ii propunea lui Brătianu nu era altceva decât o reînfiinţare a Austriei în cadrul României Mari! La sfârşitul lui 1919 Alexandru Vaida-Voievod avea să devină cel dintâi premier ardelean al României. El considera federalizarea drept cea mai uşoară cale de a reduce reprezentarea minorităţilor în Parlament.
Din contra, Brătianu işi justifica ideea de stat unitar prin nevoia unui aparat statal puternic, care să se opună pericolelor diversităţii. El însuşi nu era convins că toate provinciile împărtăşeau entuziasmul unirii. Vaida vede în sistemul ungar al administraţiei locale şi un mijloc de dezvoltare a „constiinţei autonomiste” în rândul românilor. El sugerează şi faptul ca diferenţele de cultura politica şi de societate între românii regăţeni şi ardeleni au reprezentat un impediment semnificativ în procesul unificării naţionale.”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Memorandumul lui Maniu


001Despre vocația administrației românești de după Unirea cea Mare, care ar fi configurat în teritoriile nou-anexate belșugul și nu belciugul nu putea vorbi mai competent decât Iuliu MANIU, în raportul său către regele Carol II. Spolierea a fost cuvântul de ordine atunci, pe vremea comuniștilor și atingând culmi perfecționiste în așa-zisa democrație postrevoluționară. Nici o nădejde de mai bine în România, în vecii-vecilor. Dar să vorbească Maniu:
“Care este bilanțul a 20 de ani al regimului din Ardeal și Banat? Se poate spune lămurit, un complet dezastru. Dictatura actuală a trimis în fruntea județelor din Ardeal și Banat colonei activi din Vechiul Regat. Ardealul și Banatul au primit înfățișarea de ținuturi sub ocupație. Averile comunale sunt bunuri private. Această ocupație nu se poate face decât cu dreptul Războiului. Și nici cu aceasta. Oamenii străini trimiși astfel nu mai sunt primari, ci custozi, numiți în averi inamice. Recrutarea acestor primari se face în București la o bursă a cafenelelor.
TIMIȘ. Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică și morală. Exemplul ținutului Timiș aruncă o lumină tristă asupra stării din celelalte ținuturi, ajunse într-o stare și mai tristă, ca putere de acțiune și rezistență națională(…)
ÎN ARDEAL. Ținutul moților a fost neglijat, iar locuitorii lui lăsați lipsurilor celor mai grele. Problema pășunilor și pădurilor comunale este și acum nerezolvată, cu toate promisiunile și cu toate vizitele ministeriale. În aceste ținuturi creșterea vitelor și industria de lemne sunt ocupațiunea principală și în unele locuri singurul isvor de venituri. Din cauza scumpetei explozibilelor și instrumentelor, precum și în urma dificultăților legale, industria mineritului, aceată străveche ocupațiune a moților, este lipsită de rentabilitate, sau chiar împiedicată. Sărăcia, boalele sociale distrug acest harnic popor cu bogății mari, care zac însă neexploatate. Pentru a veni în ajutor acestui ținut nenorocit, Consiliul Dirigent și guvernele național-țărănești au organizat comisariate speciale, dar ele au fost dizolvate de guvernele care le-au urmat. Altă regiune cu populație complet românească, Câmpia Ardealului, a rămas lipsită de îngrijire din partea guvernelor. Nu s-a construit nici o cale de comunicație nouă, nu s-a înființat nici o instituție publică mai însemnată, nici o măsură de protecție economică sau sanitară nu a fost luată. Maramureșul a rămas fără o cale ferată directă cu restul țării. Tot asemenea a fost neglijat și al treilea bloc compact de populație românească din Ardeal și Banat, cel așezat pe versantul de nord al Carpaților, de la Făgăraș până la Severin și Caraș.” (Fragment din Memorandul Românilor din Transilvania adresat regelui Carol la 15 decembrie 1938 de către Iuliu Maniu.)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Civilizație pe ducă


006Vocația existenței eterne a fost adusă în Ardeal de regii maghiari care i-au colonizat pe sași. Pentru că abia SAȘII se pricepeau să ridice bastioanele din piatră împotriva năvălirilor de tot felul, să zidească biserici fortificate și așezări  durabile.  Prințul Charles a cumpărat nu întâmplător case săsești, iar nu din acelea de chirpici. Din lut cu adaos de paie și balegă. Care se topesc la o ploaie mai temperamentală și dispar la revărsarea unui pârâu. Civilizația de chirpici poate să dispară peste noapte, dimpreună cu poporul care o locuiește. Ea este emblema sărăciei endemice în care se pricep să trăiască numai unii români și câteva triburi afro. Administrația în Ardealul Evului Mediu se pare că a fost puternică, asigurând sașilor condițiile prielnice construcției de tip occidental. Dincolo de Carpați viețuia, de la o zi la alta populația care nu era educată și sprijinită material de un stat eficient și priceput. Doar absența vocației supraviețuirii le îngăduie unor chirpigii  să-și lase moștenire, din tată în fiu așa-zisele case, care se topesc în ploaie. Ferească sfântul să mai vină și un cutremur.

BREXIT-ul a fost dorit de englezi, mai puțin de scoțieni ori irlandezi. După ce imperiul britanic a apus,  probabil că englezii, perfidul Albion și cel mai mare intrigant european a vrut să se desprindă de continentul care a devenit imperiul UE. Din invidie și sperând că se va dărâma construcția de pe continent.

Imperiul roman a existat miraculos de mult și dăinuiește prin formidabile ruine. În afara luxului unei clase dominatoare a existat doar o mizerie de lume a treia. Priviți ruinele cutremurului și evaluați calitatea vechiturilor parcă zidite din piatră de râu, cu puțin mortar. E jenant că și-au putut închipui că se poate trăi o veșnicie în asemenea coșmelii. Sper că nu e toată Italia construită astfel. De fapt nici ea nu este în Europa decât în mică măsură. O peninsulă. Mizerie pitorească. Pizza și Pisa.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Veșnicii noștri securisto-activiști


cropped-0012.jpg
A trecut, aproape neobservat, mai bine de un sfert de secol de la evenimentul care ar fi trebuit să ne elibereze de comunism și de infamul aparat al securității. Și pe zi ce trece devine tot mai vizibil faptul că, în fond, consecințele degradării societății românești au pornit de la aceleași mănuși, întoarse pe dos. Că democrația nu și-a găsit nici la noi mediul propice. Democraţia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în ţările înapoiate ea este unul din cele mai proaste sisteme de guvernare. Sunt sigur că dacă aș personaliza destinele zdrobite sub șenilele oportunismului care tocmai se năștea din vechile structuri în 1989, s-ar spune că „deh, sunt cazuri izolate”. Dacă aș nominaliza zona în care au avut loc fărădelegile ați spune că „ este probabil, dar nu se poate generaliza”. Dar absolut întreg eșafodajul existenței noastre actuale este bazat pe infama conspirație a eminențelor cenușii care, de teama unei schimbări radicale care le-ar fi afectat scaunele și banii veniți, ca sursă sigură, de la stat, au folosit din plin golul de putere. Cei care au avut de suferit și mai au șansa să trăiască, trebuie să deschidă ochii generațiilor mai tinere. Și au început să apară deconspirări. Scriitorii își redactează memoriile:
„…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45…”
Ieșind de sub paturi, abia pe 22 XII, când nu se mai trăgea, părăsind adăposturile oferite de cazărmile Securității, oameni care aveau o carieră pe care și-au format-o în umbra protectoare a aparatului socialist aveau nevoie să-și dea telefoane, să se pună în legătură, să pună țara la cale. C.U., critic literar și fost secretar PCR timp de 20 de ani al Filialei scriitoricești din T. recunoaște: „ În 22 decembrie 1989 după amiaza ne-am adunat acasă la A. B. (fiica colonelului de securitate S., redactor în resortul de critică, n.n.) ca să facem primul număr din noua serie a revistei „O”. Sergiu Levin mi-a scris de la Haifa să-i relatez pe larg …” Acasă, deci, după ce A.B.(S) s-a întors din adăpostul cazărmii (cel puțin așa s-a vorbit în vecini) avea loc sfatul de taină. La început Uniunea Scriitorilor s-a opus oricăror schimbări redacționale. Or tocmai asta era, trebuia începută noua eră, sectorul de critic nu era chiar atât de „compromis”, nu publicase versuri festiviste, la cererea șefilor, nefiind înzestrat cu harul creației. De „acasă” fu contactat și poetastrul comunist Iordache din Târgu Jiu, care a dat-o la întors, devenind unul din instigatorii la anarhism din balconul Operei, mai fuseseră aleși și niște prieteni de familie și s-au adunat sub mantia protectoare a revoluției, cu gândul de a înlătura conducerea publicației culturale, în mod obligatoriu colaboratoare a vechii puteri și a se aciui sub salariile comode de la stat, arborându-și măști „democratice” și modele occidentale. Urma să pună mâna și pe unele catedre ale Universității, devenind și profesori-doctori-oameni-de-știință, din fosta lor condiție mediocră și în absența vocației artistice. Presa vremii a lăsat unele amprente pe internet:
„C. U., A. B., M. M. (au devenit mai târziu, n.n.) membri fondatori ai Fundatiei “A Treia Europa”, întovărășite cu Fundatia Soros, „Liga Pro Europa” a informatoarei Smaranda Enache și „Grupul pentru Dialog Social” din care face parte Horia Roman Patapievici. Tatăl doamnei A. B. (S.), Alexandru S., a fost colonel de Securitate in regiunea Timișoara-Oradea. Ca să dăm doar niște exemple din activitatea sa, încă din anii 1948, pe vremea aceea comisar-șef, reclama că un învățător a dispus o hartă a României Mari pe un perete al școlii iar în 1961, din postura de șef de cadre la Institutul Politehnic Timişoara, refuza reabilitarea unui student arestat in 1956, pe timpul revoltelor care au susținut revoluția din Ungaria.” Iată și niște rapoarte interesante:
Învățătorul: „La ordinul Dvs.nr.21.057 din 29 Ianuarie a.c.şi urmare la raportul nostru no=1612 din 27 Ianuarie 1948,referitor la numitul Fărcuţa Miron, învăţător în comuna Fâneaţa jud.Bihor, avem onoare a Vă raporta că susnumitul învăţător, în trecut a simpatizat cu P.N.Ţ. Maniu până în anul 1939, când trece ca simpatizant al legionarilor în anul 1940. După 23 Aug.1944 devine membru activ al Organizaţiei P.N.Ţ.Maniu. Susnumitul este evidenţiat ca suspect la acest Birou de Siguranţă şi am căutat să-i supraveghem activitatea prin rezidentul nostru din plasa Vaşcău. În ceea ce priveşte, scoaterea hărţilor şi tot ceace nu este conform de pe pereţi, noi am luat măsuri prin postul de jandarmi Băiţa ca să-i pună în vedere să se conformeze dispoziţiilor primite. Jandarmi ne comunică că hărţile şi tot ceea ce n-a fost conform, s-a dat jos de pe pereţi în faţa lor. Relaţile ce le vom culege ulterior despre activitatea numitului Fărcuţa Miron le vom raporta şi Dvs, întrucât am luat măsuri să-i formăm dosar personal. Şef.Biroului de Siguranţă Alexandru S.”
Studentul: „Nu se aprobă reînscrierea, deoarece a participat la acţiunile huliganice antipartinice de la Timişoara.” Un apel al tatălui său, învăţătorul Gheorghe Musceleanu, a fost adresat chiar Politehnicii timişorene, de la care s-a primit următorul răspuns: „Republica Populară Română Institutul politehnic Timişoara Serviciul Cadre No. 1.460/14/K Timişoara, 24 noiembrie 1961 Către: Tov. Musceleanu Gheorghe învăţător. Ca răspuns la cererea Dvs. înregistrată la noi sub Nr. 1.460/1961, vă comunicăm că Institutul politehnic nu revine asupra exmatriculării fiului Dvs, deoarece a luat parte la acţiunile huliganice din 30 oct. 1956 de la Facultatea de mecanică din Timişoara. Rector, Ing. M. Rădoi. Şef serviciul de cadre, S. Alex.”
(Ce vină a avut A.B.(S) cu asemenea tată? Niciuna, ați spune. A profitat doar de un trai îmbelșugat, n-a ros picioare de porc și a avut o educație…de fiică de securist. A beneficiat, ca mulți alții din zona presei culturale, de privilegiul celor ce nu erau repartizați, ca tot omul, la o catedră la țară timp de trei ani obligatorii, ci s-a parașutat direct la o redacție…Ce vină a avut un alt component al grupului de oportuniști, I.M.A., fost director de editură și cenzor cu orientare naționalistă, că în anii așa-zisei democrații a fost instalat ca director al culturii județene de către așa-zișii social-democrați de azi? Ce vină a avut M.T., că a fost fiul unui activist PCR cu funcție înaltă, devenind în zilele noastre nu știu ce șef de catedră și director al Muzeului de Artă județean? Și exemplele se pot înmulți…)
Și iată cum începe, în 1990 și treaba la noua revistă „O.” Condica de prezență e ținută la secret și o semnează doar noua gardă. Cei nedoriți, care continuau să vină la lucru fără să li se dea ceva de făcut ;I f[r[ s[ ;tie unde e condica, au fost puși în fața faptului împlinit: un număr suficient de mare de absențe, motivând desfacerea contractului de muncă. Noii șomeri au plecat, și-au deschis firme particulare, urmașii activisto-securiștilor hrănindu-se în continuare, copios din banii publici, în redacție, la Universitate, în străinătate cu tot felul de burse. Și când te gândești că în Proclamația de la Timișoara „punctul 8 nu cerea pedepsirea lor ci doar îndepărtarea lor de la putere pentru câţiva ani. În cei peste 40 de ani de comunism au dovedit că nu au fost în stare decât să distrugă şi să aducă la disperare poporul român. Din păcate, activiştii şi securiştii au înţeles mult mai bine decât restul românilor importanţa punctului 8, (s-au repliat, și-au confecționat CV-uri falsificate, de revoluționari, n.n.) şi totodată au luptat din răsputeri ca acesta să nu fie transpus într-o lege. Parlamentarii de Timiş cărora le-a fost predat proiectul legii lustrației nu au reuşit (sau nu au dorit, n.n.)să-l promoveze. Consecinţele sunt vizibile şi după 25 de ani. Legătura mafiotă s-a păstrat, au fost schimbate doar personajele. Punctul 11 care susţinea descentralizarea economică şi administrativă este încă o dovadă a valabilităţii proclamaţiei după 25 de ani şi cu toate că această temă e invocată de fiecare guvern, nu se aplică”. (Sursă: Liana Păun.)
„Toată puterea sovietelor!” Toate titlurile universitare, toate posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de tagma securisto-activistă. Foștii conspiratori în umbra revoluției și-au înlăturat colegii, ”punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare!” România s-a spart atunci în două. Acea parte exclusă din pozițiile din care ar fi putut deveni cu adevărat utili noilor vremi. O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism. Beizadelele satrapilor de atunci au devenit satrapii de acum. Desigur, în forme mai „elevate, occidentale, multilingve”. Dar tot aia e. Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități parvenite, ceilalți devin servitori, victim, ca ]n celebrul „Sindrom Stockholm”, care „descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul (Sursa Wiki). Persoanele captive încep prin a se identifica cu răpitorii, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate (de către captive, n.n.), întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție imposibilă. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca cel răpit să fie afectat și rănit. Victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul.
Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Acest comportament este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului…”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

“Merica”. Din istoria unei civilizații


unnamed (14) Am admirat în California o stea imensă, absolut inconfundabilă cu luminile de poziţie ale avioanelor ce umblau ca albinele pe cerul San Francisco Bay Area.
Masonii englezi Christopher Knight şi Robert Lomas au scris cărţi despre mesopotamii care, în premieră ar fi vizitat continentul nou, înaintea europenilor. Luceafărul (Luciferul) era venerat în Orient cu denumirea Steaua Merica (Venus), reprezentând îndepărtatul tărâm de dincolo de Atlantic. (America n-a fost botezată de italianul Amerigo). Pe când sumerienii, populaţie dispărută, controlau Civilizaţia lumii, traversau Oceanul, europenii, primitivi, se adăposteau încă în peşteri. Într-o Mesopotamie în care arabii vin abia în secolul VII e.n. Suprapunându-se unor civilizaţii mai vechi, ei nu le-au distrus vestigiile. Masonii britanici ne mai spun că G. Washington a pus temelia Capitoliului, îmbrăcat fiind în straiele Francmasoneriei, SUA fiind nu numai efect emigraţionist, ci, mai ales, creaţia masoneriei. Umblând pe urmele Ordinului, cei doi englezi au descoperit în ţara lor, apoi în Iraq, Egipt, Palestina, predecesori. Simbolul dolarului este “S” de la vechea monedă spaniolă, iar cele două linii verticale de pe „S” sunt stâlpii nasoreeni (Nasyria), “mishpat” şi “tsedeq”, cunoscuţi în SUA ca “Boaz” şi “Jachin”, de la intrarea Templului Regelui Solomon. Dolarul poartă imaginea unei piramide cu un ochi în ea, care este cea mai veche din toate imaginile folosite în mod curent, reprezentându-l pe Dumnezeu sub forma Amen-Re. (Acel “Amen”, mereu rostit în ritul creştin, ducându-ne la Egipt). Pe cealaltă faţă a dolarului este Fratele George Washington, iar pe o mai veche bancnotă era Fratele Benjamin Franklin. Teoria conspirației nu poate exclude o obsesie încă dinainte de “cei doi stâlpi, 11”; “Gemenii” , buildingurile dărâmate, însemnau Boaz şi Jachin.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

TEODOR BULZA: „Umbra care mă-nsoțește” (fragment de roman, cuprinzând fapte ale așa-zișilor „revoluționari” timișoreni))


 

…Poate că de aceea sunt şi tolerant din fire, nu port ură, ci dispreţ, o formă mai blândă şi parţial decentă a lipsei de dialog etern şi fără justificări. Aşa e „relaţia” mea cu Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, ca să-i extrag dintr-o listă, totuşi, scurtă, a celor care au pus stăpânire pe oraşul Timişoara în zilele şi nopţile din timpul şi după decembrie ’89. După ce au profitat de oportunitatea oferită de invazia coloanelor de, generic, muncitori (au fost în acele rânduri toate categoriile sociale!) ieşiţi din fabrici şi instituţii, au urcat iute-iute la balconul Operei, cu microfoane şi difuzoare instalate de autorităţi pentru un proiectat dialog … de la distanţă tocmai cu demonstranţii care se apropiau de centru şi, tot după, deci, după ce grosul mulţimii, în frunte cu Ion Savu, a mărşăluit spre judeţeana de partid – simbolul puterii politice – şi a expus liderilor veniţi de la Bucureşti doleanţele populaţiei, fără represalii, fără reactivarea armatei; aşadar, atunci şi acolo, romantismul revoluţionar (și…clasica diversiune) a căpătat curaj şi aură tutelară (…). Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45. Ar trebui căutate în arhive listele celor arestaţi şi întemniţaţi din ordinul cuplului Fortuna – Iordache şi al Procuraturii obediente, ca să se vadă pe cine au pus ochii şi au vrut să-i lichideze, social, psihic, uman. Da, pe lista aceea apare şi numele meu, numitul B.T., reţinut pentru cercetări, aşa era formularea, deşi eu am fost cel dintâi redactor-şef care a trecut de partea populaţiei în dimineaţa zilei de 22 decembrie, când Tovarăşul era încă la Palat, iar trimişii săi la Timişoara nu dădeau semne de retragere (adevărat, nici re-tragere!). Şi, iată, mă apropii de ora zero, ora mea, după ceasul meu.(…)

…Am suportat atacurile la adresa mea ale unor foşti amici, colegi, cunoscuţi, mai ales primele abjecţii, până să mă obişnuiesc. Îmi era jenă – nu ruşine! – să ies în oraş, să întâlnesc oameni respectabili, deveniţi şi ei cititori ai acelor gazete imunde. „Nu ţi-e greu…?!”, l-am întrebat pe unul sau pe altul. „Ei, ştiţi cum e …”. Nu ştiam, până nu m-am lămurit pe propria piele cum e cu caracterul la românii noştri. Iar în tagma foştilor gazetari s-a dezlănţuit un măcel fratricid, dovedind nu lipsă de solidaritate, cât o crasă imoralitate. Nu sunt singurul atins de veninul cernelii scurse din condeiul unor indivizi, şi răi şi complexaţi şi abrutizaţi, veritabili ucenici ai celebrului Silviu Brucan pe când scria la „Scînteia”.
În acest ultim sfert de veac, sfârşit de mileniu şi început de alt mileniu, am tot cugetat asupra destinului meu. Mă şi mir, adesea, că nu mi-am pierdut (de tot) minţile şi chiar că nu m-am sinucis. Nu mi-am pierdut minţile, pentru că aveam grija fetelor mele, a familiei, a mamei, de unde şi impulsul de a supravieţui. Prin luptă şi trudă. Am şi conştiinţa curată, că nu am făcut rău nimănui, cu voia sau fără voia mea. Am stârnit invidia unora care au suferit în tăcere, mocnit, în sinea lor, de unde, ulterior, descătuşarea şi explozia sau implozia frustrării. Nu am ştiut şi nici nu am simţit că mă urau, un sentiment sau o stare peste umana invidie, care, în doze moderate, poate fi un imbold profesional. Eu nu am urât pe nimeni, nici nu am privit cu jind sau gelozie către performeri. I-am admirat! Harnica noastră clasă muncitoare, în strânsă alianţă cu ţărănimea şi intelectualii, a pus umărul la măreaţa operă de instaurare a haosului, dezordinii, a jafurilor, începând cu excursiile tematice peste graniţe, noi la sârbi, ardelenii la unguri, oltenii, muntenii şi dobrogenii la bulgari şi turci, moldovenii la ucraineni şi în cealaltă Moldovă, cu automobile, camioane, autocare, trenuri, vapoare, să dispară moştenirea comunistă şi să triumfe libertatea de a fura. Ce s-a furat? Tot ce se putea împacheta: rulmenţi, lămpaşe, mănuşi, tricouri, izmene, sare, cuie, şuruburi, pantofi, căciuli, ciorapi, lanterne, faruri, coase, seceri, vaze de sticlă şi cobalt, motoare ş.a.m.d., din prăvălii, depozite, magazii, că doar erau bunuri ale întregului popor şi, mai ales, ale producătorilor, proprietarilor şi beneficiarilor lor – aşa cum au învăţat de pe pereţii pe care erau înscrise aceste, cândva, lozinci, ulterior, – îndemn la aplicare!
Atenţie: după ieşirea armatei, în 17 decembrie, când au fost victime, pe stradă, în pieţe, în case. După, aproximativ, o lună de zile şi nopţi, s-a declanşat proiectul „Jos comunismul”, încununat, în martie, cu Proclamaţia de la Timişoara, redactată de dascăli de la Catedra de socialism ştiinţific, din care a rămas un nume de stradă, asta în toiul navetelor cu marfă peste frontiere. Iar apoi, odată cu fenomenul Pieţei Universităţii, am intrat sub efectele programului minuţios elaborat şi aplicat: Jos România! Nu ştiu dacă numai şuvoiul întâmplărilor, aparent dezarticulate, a condus la înfăptuirea acestor „idealuri”, după cum nu se ştie nici acum cine-a tras în noi/ după douăjdoi …
Să nu uit: de prin ianuarie, s-a profilat în societate o clasă nouă, cea a revoluţionarilor de profesie, la Timişoara, Bucureşti, în toată ţara. Cei mai vocali şi înfocaţi participanţi la evenimente nu s-au mai întors la vechile lor locuri de muncă. Au solicitat şi au fost alinaţi cu privilegii pe care nici ilegaliştii, nici activiştii vechiului regim nu le-au avut: spaţii comerciale, terenuri agricole, funcţii, indemnizaţii, decoraţii, devenind o nouă nomenclatură. Din cei 10 – 12 reprezentanţi ai demonstranţilor care, în 20 decembrie, au urcat la balconul Judeţenei de partid, am constatat că Ion Marcu a ajuns primar şi senator, beneficiar, între altele, al unei locuinţe spaţioase pe bulevardul Victoriei, avocatul Petre Petrişor a devenit preşedinte al Tribunalului judeţean, Sorin Oprea, frontierist, a fost promovat intendent la ambasadele României din India şi Republica Sud-Africană. Nici Ion Savu nu s-a întors la fabrica de detergenţi. Ironia sorţii, nici eu nu am revenit la Luptătorul bănăţean, care a ţintit spre un reviriment al falei locale…(…)

֎Au trecut anii, ziarul „Vremea” a dispărut, iar eu, printr-un fericit concurs de împrejurări, am ajuns patron la tipografie, graţie unui om excepţional, Nicolae Basoiu, şi aceluiaşi, Adrian Păunescu. În timpul unei conversaţii cu doi virtuali clienţi ai firmei pe care cu onor şi drag (şi cu competenţă, am aflat) o conduceam, uşa biroului se deschide larg şi cine dă să pătrundă în încăpere? Cine? Claudiu Iordache!? Corect, Iordache Claudiu, ca în buletin, un oarecare. N-a apucat să scoată nici o vorbuliţă.

Eu: Ieşi afară!

El: Am venit să …

Eu: Ieşi afară, imediat! Cei doi vizitatori, jurnalişti cu experienţă, asistau năuciţi la spectacol. Îl ştiau pe împricinat…

Eu:, tot eu:Ieşi afară!Cum îndrăzneşti să calci în spaţiul meu privat?!

El: a ieşit.

Cei doi:  D-le B.,  e C.I.

Eu: Tocmai de aceea…

După vreo jumătate de oră încheiem conversaţia şi îmi conduc oaspeţii. Sprijinind un stâlp din imensa hală a Casei Scânteii, I.C. nu se încumeta să plece.

El, mi-a zis: Am vrut să tipărim…

Eu: Niciodată! Mă şi mir că ai îndrăznit să mă cauţi! Vezi-ţi de treabă şi pleacă de aici…”

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

În 1916 bănățenii luptau de partea Austro-Ungariei


1.Derută mare în Piața Libertății, unde a avut loc ceremonia militară. Din discuția cu publicul adunat acolo am aflat că în 1916 Timișoara a fost de mult anexată României, căci discursul militar oficial a fost foarte nebulos. Iată un fragment din ceea ce poate să deruteze o informare corectă a tineretului. Și nu numai:
„Marea unitate ce are comandamentul la Timișoara este continuatoarea tradițiilor militare și faptelor de luptă ale Diviziei 18 Infanterie care a fost înființată în data de 14 august 1916, prin Înaltul Decret al Ministerului de Război, cu sediul la Bucureşti, ca mare unitate subordonată Corpului 6 Armată. Comandantul diviziei, la acea dată, era generalul-maior Alexandru Referendaru (…). Divizia 18 Infanterie a făcut parte din forțele Armatei Românei participante în luptele din Primul Război Mondial. Începând cu august 1916, marea unitate era dispusă în zona Putineiu – Hodivoaia – Gogoşari apărând o parte din sectorul sudic al ţării. Decretarea mobilizării armatei şi declanşarea războiului cu AustroUngaria găsesc Divizia 18 Infanterie, în continuare, în partea sudică a ţării, la graniţa cu Bulgaria (…), trupele Diviziei 18 Infanterie au apărat partea central-sudică a ţării (…) fiind dispusă în adâncimea acestuia, în localităţile Putineiu, Cacaleţi, Gogoşari, gata să intre în luptă.”
Aceste localități – putine cu cacaleți și gogoșari se aflau pe teritoriul județului Timiș, în Austro-Ungaria sau împăratul Franz Joseph era regele României? Nu este atunci de prea mare mirare când aflăm că turnul Eiffel a fost clădit cu oțel din Reșița – România, când ni se spune că prima fabrică de bere din România s-a construit în 1718 la Timișoara, că în 1918 a avut loc un REFERENDUM (?) la Alba Iulia pentru REÎNTREGIREA României și câte multe alte dezinformări aruncă în ceață puținele cunoștințe ale marelui public. Centenarul brigăzii 18 „Banat” nu există. Centenarul diviziei 18 trebuia celebrat la București.
Glorioasa armată a României regale avea să intre în Timișoara abia în 1919, după ce plecară armățile sârbești și franceze, așa că „tradiția” militară a bănățenilor este una austro-ungară, putând fi organizată, în cadrul Uniunii Europene, o serbare cu militari români, maghiari, germani și de alte naționalități, dar în 1914, nu în anul magic al intrării României în război, 1916. Căci, firește, încă de la declanșarea ostilităților Temesvar se umplu de militari de toate neamurile. Se înrolaseră și români. Imperialii au permis și celor de alte neamuri decât germanii și maghiarii să poarte cocarde naționale și să discute în limba maternă. Era o egalitate confortabilă, o multiculturalitate în uniformă. Îl amintesc doar pe Sextil Pușcariu, plecând din România fuga-fuga pentru a se înrola la imperiali și a pune mâna pe o pușcă, cu care peste doi ani poate că a tras și în frații români. Chiar guvernul de la București îi încuraja pe românii din Imperiu să se înroleze, fideli lui Franz Joseph, întrucât mai funcționa tratatul româno-austro-ungar. Divizia „Banat” nu putea, din 1916 decât să se apere de Antanta. Iar publicul din Piața Libertății timișorene avea să afle, nedumerit, în 19 august a.c. că acum o sută de ani în Banatul timișean o divizie românească lupta contra Puterilor Centrale. Poate că militarii aliniați acolo erau convinși și că bustul lui Carol Robert d`Anjou îl reprezintă, de fapt, pe Mihai Viteazul, dar fără căciulă.
Cimitirele Eroilor explică mai clar ceea ce s-a întâmplat, mai clar decât discursul oficial și decât faptul că în Timișoara – Banat nu se putea face decât o recrutare maghiară, țara-mamă fiindu-i Ungaria. Se spune că, în premieră mondială, „România a permis celebrarea a tuturor celor care au căzut pe front. Regele „ar fi permis” onorarea deopotrivă a eroilor români care au căzut pe front înrolați în Armata Română, dar și a celor care au murit în uniforme rusești-basarabene ori austro-ungare, recrutați din Transilvania, ¬Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina. La scurtă vreme, exemplul dat de Ferdinand avea să fie urmat și de marile puteri ale lumii. Tratatul de la Versailles, din 1919 stabilea că toate statele semnatare îi vor onora pe cei căzuți pe front, indiferent de partea cui au luptat. La 4 mai 1920, România devenea prima țară din lume care își onora obligația asta”. Dacă e adevărat, atunci e frumos! Dar nu numai militarii români în uniforme kakaneze sunt înhumați la Timișoara, în cimitirul celor căzuți în războaie, ci și germanii și maghiarii (încă de la asediul orașului din 1849) și cei francezi din 1919 sau sovieticii din 1945. Așa că Ferdinand nu venea cu niscaiva noutăți, descoperind o tradiție care déjà funcționa de mult. Nu mai era necesar ca Întregitorul și reîntregitorul să întregească locurile de veci cu eroi care nu aveau unde să mai fie…transferați.
2.Într-o publicație din Almăjul bănățan domnul F. Panduru readuce în discuție faptele de arme care au izgonit din Budapesta de bolșevici. Și iaca, „un hâtru sergent oltean, înlocuieşte drapelul Ungariei de pe clădirea Parlamentului din Budapesta cu o opincă a soldatului român, lucru ce i-a îngrozit (?) pe unguri. În ziua de 5 august, în toate satele almăjene, au tras clopote la Biserici.” La bisericile cu „b” mare s-a omagiat opinca, multă lume crede asta, numai istoricul I.Gh.Brătianu spune altceva: „Noroc de căciuli şi cojoace şi de cismele de pâslă rămase de la ruşi. Armata română putea să înfrunte bătălia şi cu echipamentul destul de complex, îndestulător, primit de la englezi.”
Armata de țărani în opinci să tot fi luptat în războiul ruso-turc din 1877. Sau o fi avut olteanul cel „hâtru” o opincă în ranița militară, ca suvenir de acasă? În pozele cu oastea defel economicoasă a lui Economu, care a intrat în Timișoara lui 1919, se văd doar cisme și bocanci.
O altă poveste care circulă în public este „referendumul de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanţii naţiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu ţara. Demn de remarcat, a fost singurul plebiscit, cu consultarea populaţiei, din vechiul imperiu austro-ungar, cu atât mai importantă şi mai dreaptă fiind demonstraţia justeţei cauzei Ardealului.” Toate bune și frumoase, dar domnul istoric LUCIAN BOIA opiniază : „În Transilvania NU a fost un referendum, iar Marea Adunare de la Alba Iulia este o adunare doar a reprezentanţilor românilor. Deci s-au pronunţat cei 50 şi ceva la sută de români din Transilvania, nu au fost consultaţi maghiarii, germanii şi ceilalţi. După cum am spus, chiar dacă ar fi fost un referendum, sigur rezultatul nu ar mai fi fost unanimitate, cum a fost la Alba Iulia.”
3.Revenim la „tradiția” militară a Banatului timișean. Istoricul Vasile Dudaș face unele constatări în afara oricărui dubiu, aducând și o dovadă, expusă la Muzeul din Timișoara – coacul de pe front: „În Primul Război Mondial, Regimentul 61 Infanterie Timişoara al Armatei Austro-Ungare a avut în rândurile sale peste 60% români. La retragerea trupelor din Italia, militarii au luat cu ei trunchiuri de copac, folosiți ca puncte de reper (…). Se ştie că românii din Banat au intrat în Primul Război Mondial cu doi ani înaintea românilor din vechiul regat. Ei erau înrolaţi în armata Austro-Ungară. Unul din fronturile pe care a luptat Regimentul 61 Infanterie Timişoara a fost cel din Italia. Acest regiment avea în rândurile sale 60% români. Făcea parte din Corpul 7 al Armatei Austro-Ungare şi avea sediul în actuala Garnizoană din Piaţa Libertăţii (Timișoara, nu București, n.n.). În momentul debutului războiului, acest regiment a fost pe frontul din Serbia, apoi a fost trimis pe frontul rus (Galiția, n.n.). În 23 mai 1915, Italia declara război Austro-Ungariei, astfel că s-a deschis un nou front care trebuia întărit. Era o graniţă de 640 de kilometri. Marele Stat Major Italian a decis să treacă graniţa pe la Doberdo, aflat la 40 de kilometri de Trieste (…). Primul atac cu gaze a făcut ravagii în ambele tabere. Regimentul 61 Infanterie Timişoara a ajuns în zona Trieste. Alături de timișoreni s-a aflat şi Regimentul 46 Szeged şi Regimentul 43 Caransebeş. Au urmat lupte groaznice. Imperialii au folosit pentru prima dată un amestec de clor şi fosfor. Problema este că vântul care bătea spre tranşeele italiene şi-a schimbat direcţia. Vă puteţi imagina ce s-a întâmplat cu armata austro-ungară (…).
…Dar un copac a ajuns la Szeged, astăzi la Muzeul „Mora Ferenc” . Cel de la Timişoara a fost dus la Muzeul Banatului. Acum, muzeul se pregăteşte să ducă trunchiul în Italia, pentru o expoziţie inedită care marchează chiar bătălia la care şi-au adus contribuţia eroică şi românii din Regimentul 61 Infanterie Timişoara…
Garnizoana principală a zonei era oraşul Timişoara. Aici îşi avea sediul Corpul VII armată austro-ungar. De asemenea în localitate îşi desfăşurau activitatea comandamentele unor mari unităţi. Subunităţi militare importante erau dislocate la: Lugoj, Caransebeş, Oraviţa, Orşova, Becicherecu Mare, Vârseţ, Chichinda Mare şi Szeged. (Nu și București, n.n.). Aceste structuri militare aveau în componenţa lor mase compacte de reprezentanţi ai naţionalităţilor care trăiau în zonă. Regimentele Caransebeş şi 61 Timişoara aveau în evidenţă 40 % militari de naţionalitate română.
Trebuie subliniat faptul că mai mulţi ofiţeri aparţinând naţionalităţilor, care dispuneau de calităţi fizice şi intelectuale deţineau importante funcţii de comandă. Erau români, sârbi, croați, sloveni, slovaci, cehi şi bulgari.
Majoritatea gazetelor bănăţene scriau că bunul împărat – rege Francisc Iosif în al optzeci şi patrulea an al vieţii sale şi-a chemat poporul la luptă pentru o necesitate extremă. Dacă s-a recurs la arme, aceasta s-a făcut din necesitatea apărării legitime împotriva unui duşman perfid care a atentat la Austro-Ungaria. Publicaţia „Temesvári Hírlap” însera cum că din zori şi până în seară numeroşi locuitori ai oraşului de pe Bega îşi manifestau în stradă ataşamentul lor la declanşarea operaţiilor militare. Din lecturarea „Buletinului oficial” al armatei precum şi a publicaţiilor vremii rezultă că numeroşi ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi bănăţeni au beneficiat de avansări şi medalii. ”
Așadar, au existat nu numai Referendaru și Economu, ci și Sextil Pușcariu sau Domășneanu:
„Printre ofiţerii români care s-au remarcat în mod deosebit se numără generalul bănăţean Gheorghe Domăşneanu. După absolvirea Academiei militare şi a Şcolii de război din Viena, datorită calităţilor a parcurs într-o perioadă scurtă numeroase trepte ale ierarhiei militare şi totodată a îndeplinit mai multe funcţii de comandă mai ales pe linie de stat major, avansat la gradul de colonel şi promovat la comanda Secţiei operative din cadrul Ministerului de război, apoi în cadrul Biroului de operaţii al Marelui Stat Major General al armatei imperiale și ca general de brigadă.”
Așadar, în această realitate complexă nu trebuie să-i uităm neapărat pe militarii români care și-au făcut datoria de cealaltă parte a baricadei. Imperialii români, având mai mută experiență de război, au trecut, riscându-și viața, în tabăra cealaltă, dezertând sau provenind din lagărele de prizonieri, contribuind consistent la victoriile de la Mărășești – Mărăști. Voluntariatul foștilor imperiali a constituit un sprijin esențial la succesul final al Antantei.

Posted in Uncategorized | Leave a comment