Editorial de ILIE CHELARIU


Ziua Hectarelor

Când, prin sudul României, foştii inundaţi din 2005 ciocneau ouă în apă pân’ genunchi, cam pe tot mapamondul se sărbătorea Ziua Pământului, o chestie cu declaraţii, baloane şi semne de exclamaţie. A fost o bună ocazie pentru a se trage semnale de alarmă în legătură cu încălzirea globală şi intrarea apei în aragaze, dar la noi au sărbătorit-o doar ISU, pompierii şi jandarmii, chemaţi să scoată broaştele de sub paturi şi purceii din poduri, că babele şi moşii erau deja la coadă la apă minerală. E-adevărat că, după ce-au halit mielul, au defilat şi şefii sus-puşi (nu toţi, că promulgatorul, şmecher, s-a dat la fund până trece viitura) într-o barcă plimbată de şase inşi în veste portocalii, dar asta nu se pune, că apa nu mai avea nici jumătate de metru, după cum se zbenguiau cameramanii în jurul cortegiului de înalte feţe guvernamentaliceşti, ciocli administrativi, clopotari şi lumânărari politici.
În anul 1852, Abraham Lincoln, preşedintele Statelor Unite ale Americii, a făcut o ofertă în care zicea că să cumpere teritoriul unui trib de indieni, promiţându-le o rezervaţie. A primit un răspuns memorabil din partea şefului Seattle, după care s-a dat şi numele cunoscutului oraş, Din el, spre ţinere de minte într-o ţară ca România, în care pământul nu e pământ, ci hectare, cităm: “Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea, va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui. Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ este la fel ca şi oricare altul. Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabe strălucitoare. Lăcomia lui va distruge pământul şi va lăsa în urmă pustiu”.
După ce-am năvălit în democraţie ca soldatul rus în pivniţa cu butoaie de vin a lui nea Boască, partidele noastre şi barosanii din spatele lor au transformat pământul ţării în hectare şi au purces la treabă: au strâns de gât satele până le-au modificat genetic – cei în vârstă au devenit o adunătură de bătrâni resemnaţi, cei între două vârste au devenit şiruri de emigranţi, iar cei tineri ciurde de manelişti de profesie liber-cugetători. De-aici la vale, lucrurile merg ca unse: au apărut uriaşe moşii fanariote, ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, de se răsucesc în mormânt onorabilele reforme agrare înfăptuite de Cuza-Vodă, regele Ferdinand, ba chiar şi de Petru Groza! La munte, lucrurile au degenerat spre vremurile lui Lăcustă-Vodă: retrocedări de munţi întregi, defrişări care, însumate, ating jumătate de milion de hectare, exporturi gigantice de buşteni şi cherestea la nemţi, turci, austrieci, unguri, arabi şi oricine sare cu banul. Vinovaţi? Toate firele duc la partide şi exponenţii lor din numeroasele instituţii care au pus şi pun umărul la chelirea patrimoniului forestier. Se taie, fără frică, peste tot, de-au ajuns drujba şi taf-ul să fie propuse pentru stema ţării! Din toată afacerea asta uriaşă, drujbiştii primesc o căcărează, iar camionagii un carici, dar la nivel de ştabi milioanele de oiro curg ca rumeguşul!
Deşi inundaţiile sunt la fel de frecvente ca operaţiile la buci, ţâţe şi buze ale Drăguşancei sau ca ciomăgelile stradale dintre clanurile de ciorditori cu palate, pădurile şi digurile nu par a interesa decât pe cei care, din cauza viiturii, nu mai pot ajunge la buda din fundul curţii şi se cacă de pe balcon. În mod serios, doar nişte ong-uri de tineri idealişti şi indignările de pe internet mai au treabă cu pământul şi cu pădurile astea pentru care au murit atâta amar de românaşi de-a lungul istoriei…
„Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi. Pământul nu aparţine omului. Omul aparţine pământului.“ Aşa se încheia scrisoarea lui moş Seattle…

Eiffel – made in Romania !


“Structura a fost construită între anii 1887-1889 din oţel produs la Reşiţa, în România. Turnul Eiffel mai are în compoziţie oţel de la furnalul din Govăşdia…”

Diștepți, nevoie mare, domnii care susțin că meleagurile împărăției habsburge aparțineau încă din secolul XIX de România. Vasăzică turnul Eiffel este made in Moldo-Valahia.

“Primele uzine au fost fondate în 1771, în timpul domniei împărătesei Maria Terezia.” (Evident, împărăteasă de habsburgi, Reschitz aparținând unui Banat imperial, n.n.). “La 3 iulie 1771 au fost inaugurate primele furnale înalte de pe actuala vatră a furnalelor.

În anul 1872 uzinele de la Reșița (Austro-Ungaria, n.n.) produc pentru căile ferate europene macarale, rezervoare pentru castelele de apă, plăci pentru întoarcerea locomotivelor, inimi de încrucișare pentru macaze, tampoane. În 1872, uzina produce prima locomotivă, denumită ,,Reșița (RESCHITZ, n.n.) 2 cu ecartament de 948 mm, proiectată de John Haswell – directorul fabricii de locomotive “St. E. G.” din Viena, locomotivă destinată transporturilor interne uzinale.”

Mențiunea pe care o făceam aici nu neagă interferența industriei bănățene cu cea occidentală. E posibil ca turnul parizian să fie construit cu oțel bănățean. România nu a avut nici o contribuție, așa că e cazul să nu mai prostim tineretul incult al patriei noastre de azi. Iar la vremea construirii furnalelor Reșița se numea oficial fără consoanele “Ș” și ” Ț “.

“În maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica.”

Cum se guvernează țara noastră


EST-VEST,  SIMPLE DIFERENŢE DE CADASTRU ?

De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”.(Edmund Solomon)
XXX
Reminiscenţele medievale suie ca mercurul în capilarele administraţiei româneşti dintotdeauna. (Spun asta sub umbrela protectoare a înseşi afirmaţiilor lui Eminescu, cel absolut cinstit şi incontestabil). Iată că anumite legi nu pot guverna cum trebuie, că ies la iveală vechile racile ale somnolenţelor fanariote. Şi degeaba se protestează pe stradă, chiar la Bucureştiul vinovat, că se conturează, cu această ocazie diferenţa dintre cele două insule mari ale acestei ţări, nimic altceva decât existenţa cadastrului, acolo unde mult-hulita administraţie austro-ungară a aranjat lucrurile în privinţa proprietăţii funciare şi inexistenţa unei evidenţe în vechiul regat, tot mai vechi pe măsură ce trece. Bine, exclamă protestatarii, dar ce-au făcut cei de după Cuza, apoi maiestăţile-lor, întregitorii înregitori, căci comuniştii, evident n-au avut asemenea interese. S-au îmbătat Bucureştii de teritorii pe care nu puteau să le administreze, după ce nu putuseră guverna ca lumea nici sărăcia din principate. Prea mici pentru o ţară prea mare; aşa se explică şi întinsele zone în care populaţia nici nu mai ştie între care din războaie trăieşte, fără electricitate, fără radio şi adesea fără alfabet. Se guvernează întrucâtva pe acolo? Trăim din promisiuni electorale care nu se pot onora, nu numai din vina guvernanţilor, ci din pricini aproape imemoriale. Transplantul lipsei de civilizaţie estice ne-a fost adus în vest, drept răsplată pentru jertfa patriotică. Simple diferenţe de cadastru; n-or fi atât de cadastrofale, Căci vorba unui mini-stru, prea privim unii spre trecut şi trebie să ne despărţim de ei. Prea bine şi pe curând, în speranţa că respectivul mi-o va lua înainte…Centralismul este, pe bună dreptate reclamat, de pildă, de un învăţământ bulversat de “alternative”. Dar e greu cu distanţele astea enorme, zeci de ore până în capitală, la mare sau la Iaşi. Un principat mai micuţ, aşa cam ca Ungaria , Austria sau Helvetia s-ar mai putea administra, dar e mai greu cu o Românie cât Polonia, dacă nu şi mai mare! Nu ştim dacă un regionalism, din păcate, atât de blamat de cei care n-au destul “exerciţiu de democraţie”, ar fi mai bun; se vădeşte că vlădicile locale n-au moştenit vocaţia administrativă austriacă (ce să mai vorbim de fosta Republică Bănăţeană a lui Otto Roth, cu o Timişoară destul de occidentalizată, dar un teritoriu sudic înapoiat; dacă, împotriva vremurilor s-ar fi putut menţine o asemenea formulă statală, având nete avantaje faţă de nivelul altor regiuni, inclusiv Transilvania, ea ar fi fost guvernată de nişte diletanţi care ar fi făcut cu greu faţă unei dezvoltări inegale, cu toată infrastructura pozitivă, moştenită de la Imperiu). Aşa, cadrele noastre de nădejde pleacă toate la Bucureşti pentru a guverna şi acolo se lasă influenţate de dulcele spirit mioritic. În absenţa unei soluţii viabile, pe moment asta este. Că numai cadastru nu pot împrumuta cei din vestul ţării celor din Est.
MINUNILE INTERBELICE DIN ROMÂNIA, APUD LUCIAN BOIA
“Sunteţi un adept al ideii că perioada interbelică este cea mai fastă din istoria României?” “Nu, (răspunde la un interviu istoricul LUCIAN BOIA) nu sunt adept al acestei idei. Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior. Cred că România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu cea mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 57% ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară. Putem în acest context să discutăm de regimul comunist ca regim modernizator în anii ‘50? Proiectul comunist a fost peste tot modernizator. Că a dat-o în bară e altceva, dar proiectul în sine asta şi-a propus. Marx considera că revoluţia comunistă se va petrece acolo unde societatea a atins cota capitalistă cea mai ridicată. Comunismul s-a aşezat însă exact în ţările unde nu ar fi trebuit, ţări care abia intrau pe traseul unei evoluţii mai lungi. În Occident fractura socială nu era aşa de mare pentru că populaţiile erau alfabetizate într-un procent mai mare şi aveau acces la cultură. Noi ne tot comparăm cu Bulgaria astăzi, dar Bulgaria interbelică, deşi la nivelul de sus este mai puţin performantă decât România, la nivelul de jos stă mai bine. La noi fractura socială a fost imensă şi asta a dus la un alt paradox: România avea cel mai mic partid comunist din regiune în 1944, deşi exista un rezervor pentru ceea ce reprezenta comunismul. Mă refer la ţăranii săraci şi analfabeţi, care au putut să fie foarte uşor atraşi de comunism pentru că au găsit în el satisfacţia unei promovări sociale. Plus că a fost şi satisfacţia de a vedea că în timp ce ei urcă, alţii se prăbuşesc. Cât de conştient a fost românul mediu statistic în 1948 de schimbarea de regim, de la monarhie la republică? Cei mai mulţi nu aveau cultură politică. Au resimţit-o ca pe o cotitură doar cei care aparţineau elitei intelectuale, dar cei mai mulţi români nu erau elite. E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist. Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului. Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora. Poartă o vină perioada interbelică pentru asta? Sigur că poartă o vină. Mai mult, poartă o vină istoria. România a avut şi încă are o întârziere istorică. E uşor de spus că puteai face mai mult, dar ce se putea face mai mult? S-a încercat în 1920 o reformă agrară şi ţăranii au fost împroprietăriţi, dar erau prea mulţi ţărani şi prea puţin pământ. S-a pus la punct şi un sistem de învăţământ prin intermediul lui Spiru Haret. Se progresa, dar se progresa încet. Suntem şi astăzi la fel de întârziaţi cum eram şi în perioada interbelică, şi pe vremea lui Ştefan cel Mare. Sună a fatalitate, nu credeţi? “Orice am face, tot nu ne iese”.

 

A FOST VREODATĂ MAI BINE?
Obsedantă fericirea românească dintre cele două războaie mondiale. Când gândirea unor persoane își încetinește tempoul, indivizii își caută un punct de sprijin. Unii cred cu înverșunare în anul 1877. Conform scrierilor lui Eminescu însă, Independența a venit în urma războiului ruso-turc, trupele rusești ocupând țările române în drum spre Dunăre și obligând armata română să le urmeze. Fără prea multe negocieri, țarul a luat Basarabia și a dat în schimb Dobrogea. Alți români găsesc momentul de glorie în anul unirii principatelor. Mutarea capitalei la București i-a nemulțumit pe moldovenii care au dorit chiar să se dezunească.

Desigur, după Primul Război Mondial cele două principate își anexau regiuni prospere și gata europeizate din fostul imperiu. Administrația interbelică a știut să care spre Centru bogățiile noilor teritorii. Cu aceste capturi a devenit și Bucureștiul un oraș modern și frecventabil. Averea grofilor a fost confiscată, rareori statul oferind despăgubiri, a căror valoare devenit egală cu zero din cauza inflației. Regatul s-a industrializat cu…Reșița. Din păcate, completându-l pe domnul Boia cu însemnările lui Gheorghe Brătianu, multe capturi de război, trenuri, vapoare, fabrici au ruginit în România Mare căci nu au fost utilizate. România a devenit o țară cu orașe europene, situate în Transilvania. Populația din Est a început să emigreze în regiunile nou ocupate, în căutarea prosperității. Desigur, țara a avut o șansă aceea de a evolua fără să facă mai nimic. Nostalgici după perioada interbelică pot fi doar românii estici.

 

CE AU GĂSIT ARDELENII LA BUCUREȘTI
Vaida Voevod relatează despre întâlnirea sa cu Bucureștii: “…am dat de un haos, care era însăşi temelia vieţii publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii (regăţenii vechi, n.n.) găseau că totul e firesc şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre (ardeleneşti, n.n.) lipsa experienţei de a guverna. Ne considerau pe noi, ardelenii, un fel de ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi. Grandomania grofilor unguri, în contactul lor politic şi convenţional, era democratică, în comparaţie cu aceea a protipendadei parveniţilor politici de la Bucureşti”…

 

SPOLIEREA TERITORIULUI, APUD MANIU
Despre spolierea “provinciilor”, mai modern spus, a teritoriului, îmi revine obsesiv un fragment din Memoriul lui Maniu adresat regelui: ” Luăm exemplul Ținutului Timiș. Din acest ținut Statul încasează pe an aproximativ 5-6 miliarde. Știți cât îi rămân pentru nevoile lui administrative, economice, sanitare etc.? 200 milioane, cheltuite pe salarii și materiale. Ministerul n-a făcut în acest ținut autostrade până acum. De mulți ani sunt făcute toate șoselele internaționale maghiare și iugoslave în autostrăzi. Noi n-avem niciuna. Banatul e lăsat sorții lui, ros de boli, de denatalitate, de mizerie fiziologică și morală.”

 

CUM NE VEDE OCCIDENTUL
Observator acid și avizat, istoricul francez Daniel Chirot completează tabloul de bord al fericitei perioade interbelice: “Politica României în Primul Război Mondial nu prezintă interes pentru acest studiu…Nu s-a întreprins nimic…după ce obţinuse promisiunea că va primi Transilvania ca răsplată, România a atacat Austro-Ungaria…Entuziasmul revoluţionar al trupelor ruseşti ameninţa să distrugă ce mai rămăsese în acel moment (1917,n.n.) din România. Regele a proclamat o reformă agrară pentru a pune capăt agitaţiei în rândul armatei compuse din ţărani(…)guvernul se temea de o contaminare ideologică (cu atât mai mult cu cât plănuia să anexeze aceste teritorii). Reforma agrară a împiedicat extinderea revoluţiei…Dezastrul economic ce a urmat reformei a fost din vina demografiei”, adică populaţia “crescuse” şi nu mai exista destul pământ şi astfel s-au distribuit parcele prea mici. Soluţia, subliniată de experţii anilor 20-30 ar fi fost industrializarea, care să absoarbă populaţia la oraşe. Din motive “rămase obcure”, soluţia aceasta s-a aplicat abia după 1944. În principate exista o “tradiţie antisemită”…

 

CUM NE VEDEM NOI ÎNȘINE

Volumul „România în eternitate” de MIRCEA ELIADE se referă la viaţa politică ce începuse în România Mare imediat după 1919, până spre 1921, 1936: „Se ţes cele dintâi escrocherii politice, cele mai incerte aristocraţii ministeriale, cele mai demagogice personalităţi, care au învăţat arta îmbogăţirii rapide. Timpuri optime pentru fraudă, corupţie, cinism. Simplul fapt al participării directe la viaţa politică şi administrativă exclude posibilitatea oricărei înnoiri, constituind o treaptă josnică, un nivel moral degradant. Oraşele româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii. Noi suntem un mare popor istoric – ei sunt o insulă medievală, fără viitor şi speranţă… România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii. Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii…”

Thanks, Canada!


Două reviste  românești din Canada mă fac să mă simt onorat, sentiment pe care nu-l încerc și în România. Texte din volumul HOTEL CALIFORNIA au fost publicate în DESTINE LITERARE din MONTREAL (în care a fost reprodusă și coperta cărții) precum și în OBSERVATORUL din Toronto. Mulțumiri pe această cale și tuturor SĂRBĂTORI FERICITE!

În DESTINE LITERARE,  Montreal, CANADA...

În DESTINE LITERARE,
Montreal, CANADA…

L. Bureriu în DESTINE LITERARE, Montreal

L. Bureriu în DESTINE LITERARE, Montreal

002

OBSERVATORUL de Toronto apare și pe hârtie, în CANADA, SUA, AUSTRALIA

OBSERVATORUL de Toronto apare și pe hârtie, în CANADA, SUA, AUSTRALIA

001001002001

Publicat în Germania


001COMEMORAREA REVOLUȚIEI PAȘOPTISTE MAGHIARE. TIMIȘOARA
(Mai există unele semne ale asedierii cetății Temesvar din 1849. Ghiulele înfipte în zidurile clădirilor vechi au fost cu grijă consolidate și scoase în evidență. S-au mai păstrat câteva tronsoane ale bastionului constelat austriac, în stilul Vauban al cetăților occidentale. Într-un cimitir se află gropile comune ale militarilor austrieci, în altul sunt înhumați cei maghiari. Au dispărut tunurile datate 1872/Wien, care, înfipte cu gura în jos străjuiau mormântul austriecilor. Probabil actuala cerere de fier vechi este prioritară pentru creșterea economiei românești și a ierbii. Nu făceau parte, nu-i așa, din patrimoniul strămoșesc…)

Unul dintre obiectivele esențiale ale luptătorilor maghiari a fost cetatea și orașul Timișoarei, unde a avut loc, de fapt și cea mai amplă bătălie cu imperialii. Atitudinea românilor bănăţeni faţă de evenimentele din 1848, în special în primele luni ale Revoluţiei, a fost în general cea de susţinere a mişcării revoluţionare maghiare. Pe data de 15/27 iunie 1848 a avut loc la Lugoj marea adunare a românilor din Banat. Conducătorii mişcării revoluţionare a românilor din Banat sprijineau programul revoluţionarilor maghiari, distanţându-se de revoluţionarii sârbi, din motivul că Eftimie Murgu şi colaboratorii săi considerau că una din sarcinile principale ale românilor este despărţirea de biserica sârbească şi formarea unei biserici ortodoxe române independente. Pe de altă parte, cazuri de rezistenţă împotriva maghiarilor, mai concret împotriva înrolării în gărzile maghiare au fost prezente şi în satele româneşti, dar acest fenomen avea mai mult un caracter social decât unul naţional. În Banatul multietnic evenimentele au fost mai degrabă confuze. La Timișoara cetatea era locuită de 3000 de etnici germani, mai ales, suburbiile totalizând cam 14.000 fiind formate din maghiari și români, satele din împrejurimi fiind românești, germane, maghiare și sârbești. La mitingurile din fața primăriei orașului a participat și primarul Johan Preyer. S-au format gărzi înarmate maghiare, pregătite să predea Banatul Ungariei.
Manseta layout IM1
Anul 1849. Între timp, revoluționarii s-au detașat de reacționari. Corpul de oaste expediționar maghiar, având în frunte și unii generali de etnie poloneză, ca Bem și Dembinski se îndrepta spre Timișoara, care ar fi devenit capitala revoluției maghiare și bastion al regimului burghezo- democratic. Mareșalul Freiherr von Rukavina a reușit să dezarmeze gărzile revoluționare din oraș și a instituit starea de război. Garnizoana sa cuprindea și militari români. Chiar dacă nu erau destule uniforme, toți au fost înarmați. Se pare că, după modelul ardelenilor, românii din Banat au trecut de partea puterii, asociindu-se cu austriecii.
Comandantul Vecsey Karoly a asediat orașul. Statul major a fost fixat în suburbii, pe acolo trecând Bem și Dembinski și chiar Kossuth, în drum spre Vestul Ardealului. Se pare că aghiotantul lor era poetul Petofi Sandor, care a asistat la primele lupte din Timișoara…
Rukavina, comandantul de 70 de ani, dă un ordin curios: “Cetățeni ai Timișoarei. Dușmanul se concentrează în împrejurimile cetății și face de aici un loc al activității sale criminale. Starea de asediu de până acuma, apllicată cu posibilă îngăduință, intră cu ziua de azi în faza în care este inevitabilă cea mai mare severitate. Orice acțiune îndreptată contra siguranței cetății, va fi sancționată cu pedeapsa cu moartea, după legile statariale de război. Aici aparțin îndeosebi: pactele cu dușmanul prin grai, scris, semne, signale de foc, rachete și altele, toate răzvrătirile, posedarea oricărei fel de arme și muniții, a căror depunere a fost fixată, cu ultim termen 29 aprilie 1849, ora 6 seara și pentru care răspund nu numai posesorii lor, ci și propritarii de case. Călcarea fortificațiunilor e interzisă sub cele mai severe sancțiuni. În caz de alarmă populația e obligată să stea în case, în caz contrar contravenienții rămân vinovați singuri de tristele urmări. În caz de alarmă de noapte, parterul și etajul întâi, trebuie iluminate. Staționarea pe terase și acoperișuri este interzisă…” Adică sub bombardamentul artileriei asediatorilor trebuia să stai în casă și să nu stingi luminile. Aproape altfel decât în războiul modern.
O fază deosebit de interesantă a asediului a fost acționarea stăvilarului din amonte de oraș, trimițându-se apa din canalul navigabil Bega în Timiș, secându-se albia, care a fost folosită drept tranșeu pentru atacanți în chiar proximitatea zidurilor. Bombardamentul a fost cumplit, nici măcar domul catolic nu mai putea sluji de adăpost iar castel lui Carol Robert de Anjou a fost distrus. (Refăcut ulterior în cel mai autentic stil kitsch). În Jagdwald revoluționarii și-au construit o fabrică de armament. Asediul a durat luni de zile, locuitorii cetății sufereau de felurite boli și de foame. Noaptea atacatorii le trimiteau fum de fripturi și mesaje, fără să le reușească însă acțiunile. La un moment dat von Rukavina a cerut un armistițiu pentru evacuarea civililor. Timp de câteva zile un convoi de optzeci de căruțe, într-una aflându-se și primarul Preyer s-a scurs pe drumul către cea mai apropiată localitate, Szakalhaz.
După câteva luni Viena a dat semn că înțelege situația. Nu le era nici imperialilor ușor, din cauza revoluției și s-a luat legătura cu o altă forță reacționară, imperiul rus. Așa că spre Timișoara a fost trimisă o armată expediționară austro-rusă (din care făceau parte și luptători români). Asediatorii au fost întrebați dacă acceptă lupta sau renunță. După o grea deliberare, s-a decis ca o parte din armata maghiară să continue asediul iar grosul ei să ocupe un aliniament de aproape zece kilometri, între localitățile Szakalhaz, Uj Besenova și Szent Andras, la vreo zece kilometri de oraș. Pe două linii paralele, cu tunuri, călăreți și pedestrași, într-o căldură de august și străbătând cu greu lanurile de porumb, cele două armate s-u încleștat decisiv. Revoluționarii au fost înfrânți, resturile oștirii plecând spre Făget. Înșiși generalii au fost răniți. După câteva zile de la victorie, Freiherr von Rukavina a murit, zice-se, de oboseală.
ERWIN LUCIAN BURERIU

Cetățenia maghiară /Press/


“Nebunia obtinerii cetateniei maghiare a cuprins si Timisoara. La sediul UDMR si la cel din cadrul Bisericii Reformate de pe strada Timotei Cipariu, Demokrácia Központ, zeci de timisoreni vin zilnic, intre orele 9.00 si 16.00, sa se intereseze daca pot sau nu sa devina cetateni maghiari.

Este vorba de centre de consiliere. Adica oamenii pot obtine de aici informatii si sunt ajutati la intocmirea dosarului complet care mai apoi este depus la Ambasada Ungariei in Romania ori la consulatele generale de pe teritoriul tarii noastre.

“Din 3 ianuarie se pot depune si pot sa va spun ca sunt surprins de numarul mare de oameni care vin aici. Sunt in jur de 15 timisoreni zilnic care-si depun actele”, spune Vetesi Zoltan, unul dintre functionarii care se ocupa de dosarele etnicilor maghiari.

Conditia de baza a obtinerii cetateniei: sa fiti descendent al unei persoane nascute pe teritoriul Ungariei (pe vremea cand acesta cuprindea si Transilvania)

Noua lege care le da dreptul romanilor sa aplice pentru cetatenia maghiara prevede ca solicitantul sa fie descendent al unui stramos nascut pe teritoriul fostului imperiu austro-ungar.

“Toti cei nascuti in Transilvania, si vorbesc aici de romani, pot depune actele pentru cetatenie. Daca dumneavoastra puteti demonstra ca aveti o strabunica nascuta in Transilvania pana in 26 iulie 1921, puteti linisit aplica. O alta conditie pe care trebuie sa o indepliniti este aceea ca trebuie sa cunoasteti, sa puteti conversa la nivel mediu in maghiara”, spune Vetesi Zoltan.

Odata dosarul complet, actele trebuie depuse la Ambasada Ungariei sau la Consulatele Generale ale Ungariei din Romania. Dupa 4-5 luni, prin posta, cei ce au depus vor fi chemati la interviu si ar putea obtine cetatenia.

Cei care isi depun actele pentru cetatenia maghiara sunt de toate varstele. De la tineri de 18 ani, pana ala batrani trecuti bine de 70 de ani. Multi au un singur gand: sa se mute apoi in tara vecina in speranta unui trai mai bun. Unii spun ca, in timp, ar putea obtine si pasaportul ungar, iar asta ii ajuta sa plece mai usor la munca in strainatate ca cetateni maghiari sau in tari, precum SUA sau Canada, care au desfiintat vizele cu Ungaria.

„Am nevoie de cetatenia asta ca sa pot pleca din Romania. Ungaria iti ofera mult mai multe posibilitati, de acolo poti pleca in America fara niciun fel de problema. Si familia mea isi pregateste actele pentru obtinerea cetateniei. Ei vor sa se mute acolo, eu vreau sa emigrez mai departe. Cel putin in invatamant nici nu se compara Ungaria cu Romania”, spune Raicz Judit, 21 de ani, din Mosnita Noua, de profeseie educatoare.

„Daca am posibilitatea, de ce sa nu o fac. Am casa in Ungaria, la Budapesta, si stiu cum e acolo… e alt trai. Nu am avut nicio problema din punct de vedere rasial in Romania. Am fost tratat la fel ca si ceilalti” spune si Popp Joszet de 38 ani din Timisoara.

Printre VIP-urile care si-au depus actele pentru obtinerea cetateniei maghiare se numara si Francis Halasz, presedintele UDMR Timis. Acesta spune ca desi va fi maghiar cu acte in regula, nu e convins ca vrea sa plece in Ungaria. „Dupa ce se va depune un juramant, se va obtine cetatenia maghiara. Acest lucru nu inseamna ca se primeste buletin si pasaport automat, dar cele doua acte se pot solicita. Abia dupa ce noul cetatean maghiar isi obtine act de identitate pentru Ungaria, abia atunci are dreptul sa si voteze in aceasta tara. Odata cu obtinerea cetateniei maghiare, oamenii au acces la orice loc de munca, iar daca platesc contributii sociale, beneficiaza si de facilitatile acordate de aceasta tara. Dubla cetatenie are aspect compensator. Ca acordarea acestei cetatenii ne va pastra aici, in Romania sau ne va indemna sa plecam de aici, putem avea argumente pro sau contra. Vom vedea peste 1-2 ani ce se va intampla”, spune Francisc Halasz.

Obtinerea cetateniei maghiare nu inseamna automat si primirea unui pasaport!

Consulul Ungariei la Bucuresti, Herbert Drávucz, a declarat pentru http://www.e-politic.ro ca dobandirea cetateniei maghiare de catre membrii comunitatii maghiare din Romania nu presupune si avantaje administrative, precum un pasaport. Afirmatia consulului vine in contextul in care Parlamentul de la Budapesta a adoptat, pe 26 mai, un amendament la Legea din 1993 privind obtinerea cetateniei ungare, bazat pe proceduri simplificate, pentru maghiarii care traiesc in afara granitelor Ungariei.
Modificarea legislativa se aplica incepand cu 1 ianuarie 2011. Potrivit lui Drávucz, solicitantii cetateniei nu mai trebuie sa se stabileasca in Ungaria, iar termenul de analizare a cererilor a fost redus la aproximativ trei luni.

”Faptul ca primesc cetatenie asta nu inseamna ca primesc si avantaje administrative, precum un pasaport. Pasaportul nu se primeste automat. Daca doresc si pasaport trebuie sa solicite lucrul acesta ulterior. Aceasta procedura este gratuita. Dar, pentru depunerea cererii trebuie facute traduceri legalizate. Toate documentele care se introduc trebuie sa fie in limba maghiara. Asta ar fi singura taxa pe care trebuie sa o plateasca fiecare persoana in parte. Dar taxa se plateste traducatorilor, nu noua”, spune consulul.

Potrivit amendamentului la Legea din 1993 privind obtinerea cetateniei maghiare, solicitantii nu mai trebuie sa dovedeasca faptul ca au domiciliul stabil in Ungaria. Acestia trebuie doar sa faca dovada faptului ca, fie au avut cetatenie maghiara, fie un inaintas a fost maghiar. ”Legea nu stabileste, pana la ce grad de rudenie se poate merge”, a precizat Herbert Drávucz, adaugand ca trebuie dovedita relatia de rudenie dintre persoane.
Pot solicita individual acordarea cetateniei ungare maghiarii care au avut rude in linie ascendenta cu cetatenie ungara, cunosc limba maghiara, nu au savarsit infractiuni si nu prezinta un risc pentru siguranta publica si nationala.

In ceea ce privește perioada de asteptare pentru solutionarea dosarului privind obtinerea cetateniei, consulul Herbert Drávucz a precizat ca ”ne asteptam la 4-5- luni pentru o cerere”.

Actele necesare pentru dobandirea cetateniei maghiare

- 3 cereri tip luate de pe siteul http://www.allampolgarsag.gov.hu
- copii legalizate dupa buletin, pasaport, certificat de nastere
- acte care sa dovedeasca ca sunteti descendent al unei personae nascute pe teritoriul Ungariei.

Caius Seracin (ziarul OPINIA TIMIȘOAREI)