Pictorul Munkacsy și un tablou cenzurat


001
Am primit revista SZEGED, pe coperta căreia este reprodusă pictura lui Munkacsy, reprezentând pe împăratul FRANZ JOSEPH și împărăteasa Elisabeta (Sisi), lucrare care, probabil grație unei cenzuri, nu apare în expoziții și pliante. Ceea ce am postat aici este, de fapt, un colaj, în fundal am pus emblema Casei de Habsburg, ansamblul lucrării trebuind să reprezinte coperta unei cărți de comentarii pe marginea Primului Război Mondial, pe care am propus-o recent într-un Project parțial finanțat de statul român, care mi-a fost însă respinsă de onoratul Minister al Culturii din România. Probabil opiniile incomode din manuscris au deranjat cine știe ce funcționar naționalist de București. Capete seci.
Cuplul imperial austro-ungar este pictat în costumație nobiliară maghiară. Munkacsy Mihaly, pe numele său adevărat Michael von Lieb s-a născut în localitatea Munkacs, de pe teritoriul actual al Ucrainei – țară artificială alcătuită din bucăți luate de la vecini, precum Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, România Mare, Cehoslovacia…Munkacsy a studiat la Budapesta, devenind unul din pictorii celebri ai maghiarilor. Pictura poate fi admirată în casa memorială “Munkacsy” din Bekescsaba. Franz Joseph, penultimul împărat al habsburgilor s-a căsătorit cu principesa de Bavaria. Înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia a avut consecință constituirea Austro-Ungariei. Cuplul imperial a fost încoronat de foștii inamici pașoptiști la Budapesta, împăratul devenind și Mare Principe al Transilvaniei care-și pierde autonomia și este încorporată astfel Ungariei. Franz Joseph a domnit 68 de ani. Familia lui a stat sub semnul tragediiilor. Fratele Maximilian, rege al Mexicului, a fost ucis de revoluționarii mexicani. Sisi a fost asasinată în 1898 la Geneva de un anarhist italian. Fiica împăratului a murit la doi ani, fiul Rudolph s-a sinucis. Arhiducele Franz Ferdinand – împușcat la Sarajevo de un anarhist sârb care, implicit a declanșat marile conflagrații… Sub imperiul alcoolului, bătrânul împărat semna tot felul de ordine și decizii care îi erau cerute în război. A murit în 1916. Ironia soartei a făcut ca să existe o Alianță a celor trei împărați, Alexandru II al Rusiei, Kaiserul Wilhelm I și Franz Joseph (1873).

Episcopul Gerardo/Gelert


ÎN ANUL 1043/4 , DECI ÎNAINTE DE SCRISOAREA LUI NEACȘU, LIMBA ROMÂNĂ ERA FOLOSITĂ ÎN BANAT
“…Martie–aprilie Regele Aba Samuel vine la Cenad, de Paşti:
„Şi venind la scaunul Mureşan, la locul fericitului
episcop Gerard să prăznuiască sfintele Paşti,
trimiţând în ziua Învierii Domnului fruntaşi şi
episcopi la fericitul episcop, ca prin mâinile sale să
se aşeze pe capul său coroana crăiască, începu să-l
cheme pe fericitul Gerard. Care, împotrivindu-se şi
nevrând să vină, episcopii care erau cu el
încununându-l cu mare pohfală şi alai de clerici şi
norod îl duseră în biserică. Iar omul lui Dumnezeu,
pogorând asupră-i Sfântul Duh şi înveşmântat în
stihar alb, urcând în amvon purcese a mustra pe crai
fără teamă pentru răutatea sa”; prorocirea lui
Gerardo era că peste trei ani omorul săvârşit de Aba
împotriva fostului rege Petru se va răsfrânge asupra
sa; cum tălmaciul nu cuteza să traducă vorbele sale
în maghiară (Gerardo nu ştia această limbă),
episcopulul îl mustră şi-i ceru să le traducă,.”

Corespondență din NEW YORK


(FRAGMENT)

(…)
…Acesta este bilantul muncii noastre de un an de zile la Institutul si Biserica “Sf. Apostoli Petru si Pavel”, NEW YORK.
Trebuie sa mentionez ca aceasta activitate atat de bogata si diversa, cu caracter religios-duhovnicesc, teologic, cultural, social n-ar fi fost posibila fara contributia majora, semnificativa, dedicata si perseverenta, fara rabdarea si daruirea, intelegerea, dragostea si zelul D-nei Preotese Claudia Damian care a lucrat uneori zile si nopti de-a randul, cu pasiune si dragoste la munca de culegere de texte si tehnoredactare, la cea religios-pastorala si culturala.
Calduroase multumiri aduc acum si Inalt Prea Sfintitului Dr. Nicolae Condrea, arhiepiscopul nostru si Prea Sfintitului Parinte Episcop Vicar Ioan Casian de Vicina pentru vizitele  sfatul si binecuvantarea pe care ni le-au acordat, precum si tuturor membrilor Consiliului si Comitetului de administratie in frunte cu domnii si doamnele:
Dr. Napoleon Savescu, M. N. Rusu, Cristinel Pascu, Mircea Ghita, Mircea Ralee, Ion Burcin, Garabet Salgian, Elena Burchea, Mihaela Stan, Felicia Georgescu, Lucia Columb, Victoria Plavitu, Anisoara Constantinescu, Claudia Patranoiu, Viorica Colpacci, Nuti Ionescu, Mariana Orza, Cristiana Tudor, care de asemenea au fost tot timpul alaturi de mine ajutand Biserica cu bani, munca si timp, ori de cate ori a fost nevoie.
In sfarsit, vreau sa mentionez aici sprijinul semnificativ pe care l-am primit din partea presei locale, ma refer in special la ziarele  New York Magazin (Grigore Culian) si Romanian Journal (Vasile Badaluta, Mariana Terra, John Predescu), precum si ajutorul pretios material si moral primit de la toti credinciosii, prietenii si sustinatorii Bisericii noastre care intotdeauna au avut un cuvant bun de apreciere sau incurajare pentru tot ceea ce impreuna am realizat pana acum.
Intr-adevar, toti cei mentionati nominal sau colectiv au contribuit intr-un fel sau altul, in mod pozitiv la formarea si intarirea acestei comunitati, la atmosfera prieteneasca, familiala, deschisa, incurajanta, primitoare ce o caracterizeaza, si care este evidenta cu prisosinta la toate intrunirile noastre sociale sau culturale de orice fel, de la cafeaua si gustarile oferite dupa Sf. Slujba, pana la sarbatorirea de mari evenimente culturale, si care au contribuit de asemenea la crearea atmosferei liturgice de aleasa inaltare si zidire duhovniceasca ce caracterizeaza slujbele noastre.
Tuturor le doresc ca Milostivul Dumnezeu sa-i rasplateasca insutit pentru dragostea lor, cu sanatate si implinirea celor ce le sunt de folos, pentru ca, pe mai departe, cu acelasi entuziasm, impreuna, ca intr-o singura mare familie, sa putem continua munca inceputa spre bucuria si folosul nostru si spre slava lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Dr. Theodor Damian

Interviu imaginar


024-N-aș dori să-mi luați un interviu. O să vă introduc în lumea mea, cu condiția să scrieți despre ceea ce ați văzut doar peste treizeci de ani. Dacă veți deconspira totul de pe acum, publicul meloman ar trăi o profundă decepție, filarmonica își va pierde auditoriul, turnee vor fi sistate și veți fi personal într-un pericol, de moarte.
-Domnule, sunteți concertmaistrul meu preferat. Care ar fi pericolul?
-Sunt lutier, domnule, mai ales lutier. Amator, dacă vrei, dar am dus păcatul ăsta atât de departe încât am principii și metode radical diferite de fabrica de instrumente cu corzi din Reghin. Un cuvânt în plus și domnii de acolo dau faliment și-mi pun la rându-mi viața în pericol. În fine, ai ascultat VALSURI NOBILE ȘI SENTIMENTALE de Ravel. Eu mă ocup mai ales de FALSURI, nobile și sentimentale. Vino în subsolul casei mele…E plin de cadavre de instrumente, eu încerc să le redau o oarecare existență…Uite aici, mi s-a adus spre reparare o lăută orientală. Când posesorul ei a aflat că nu e chitară, mi-a dat-o, în schimbul unei chitare Reghin, din comerț…Oh, nefericita doamnă de acolo este o AMATI de patru secole.Stăpânul mi-a lăsat-o, pentru că oricum nu avem ce să mai facem cu ea…Asta e o viola d`a braccio și aparține unor cântăreți de muzică populară care voiau să aibă o violă normală. Toată lumea știe că eu folosesc un PRESENDA autentic. Nu mai există urechi care să fi ascultat o asemenea vioară de două secole, așa că, pentru a-i spori farmecul, o păzesc, am un pistol la brâu, cu permis, desigur, și o duc cu mine prin toată filarmonica, chiar și la closet. E un instrument bun, când am cumpărat-o am deschis-o, ca să-i văd eticheta. Proprietarul știa că e un fals, așa c ă mi-a dat-o ieftin, dar asta a rămas între noi. Falsificatorii s-au servit de etichete îmbătrânite forțat, ștampile etc. Unii au înlocuit porțiuni din instrument, au intervenit pe structura sa intimă, pe biografia sa, pentru a căuta sonorități noi. Dacă vreți date, din două mii de cremoneze, abia patruzeci s-au dovedit a fi veritabile. Trei sferturi din instrumentele care mi-au trecut prin mâini reprezintă FALSURI. Iar cele câteva autentice italienești le-am putut cumpăra de la pseudocunoscători și pretinși experți, care erau convinși că SCAPĂ de niște falsuri. Eu am metodele mele de expertiză,
-V-ați ocupat de instrumentele colegilor dumneavoastră?
-Dar cum. De pildă, Orban crede că are un Guarneri, Cretzulesco o viola d`amore, toată lumea știa asta, asculta vrăjită concertele. Și alți colegii au făcut achiziții costisitoare. Le-am găsit dovezi că sunt inautentice. Geșeală de neiertat. Unii și-au azvârlit cât colo vechiturile, cu toate că sunau mai bine decât sicriele acelea lucioase, din vitrine, nou nouțe. Așadar colecția mea s-a îmbogățit de pe urma acestei ruperi cu trecutul. Trebuie să vă mai spun că atelierul meu este și un laborator de cercetare, că am reușit să repar numeroase instrumente și, studiind metodele vechilor lutieri, mă apropii de elaborarea unei metode de fabricație, care va fi, desigur, brevetată. Este un secret al meu. Tinere domn, nici nu-ți imaginezi câtă emfază există la purtătorii de instrumente având semnături celebre, încât pe podium interpretează mai ales semnătura decât instrumentistul. Puțini știu că în afara sunetului italian există și unul tirolez, și acolo au fost lutieri importanți. Guarneri a lui Orban , pus între ghilimele, era un vechi instrument, dar purta și eticheta îmbătrânită forțat. Se vedea clar că puține elemente rămăseseră din cele inițiale. Gâtul fusese înlocuit – la apariția corzilor moderne fusese necesară o construcție care să reziste la tensionări superioare. Tensionarea mărită de acordaj schimbând stările de tensiune în sistemul elastic care e cutia de rezonanță…
-Nu se expune domnul Orban riscului de a i se fura vioara?
-Aici e o chestiune mai complicată. Violonistul care are un asemenea instrument necesită și pază. De cele mai multe ori însă el concertează cu o sosie, da, cu alt instrument decât cel prețios. Are o colecție de vreo patru viori. Crezi că a sesizat cineva diferența? Prestația lui Orban este bună, așa că toți o atribuie instrumentului, nu omului. Dumneata câte viori Stradivarius ai văzut vreodată?
-Două sau trei. Adică i-am intervievat pe Ion Voicu, Yehudi Menuhin și Stefan Ruha. În cabinele lor, așa că erau și păsările prețioase alături. Dacă nu cumva erau dublurile originalelor. Am observat că sunetul viorii lui Orban este diferit, e un pic scurt, fără echo și nițel cam dur. Nu se compară cu elasticitatea și nuanțele fine ale celorlalte trei viori, care, presupun, erau autentice.
-Aici e posibil să te fi înșelat urechea. E vorba de stilurile interpretative diferite, dar și de iluzia pe care ne-o facem. Menuhin avea un stil aproape feminin de a cânta, își pleca obrazul pe cutia de rezonanță, contopindu-se cu ea ca într-o duioasă telenovelă. Menuhin avea un SERAFIN, Enescu la fel. Edvin Marton avea un Sradivarius Golden, valorând patru milioane de dolari. Toată lumea crede că Stradivarius e cel mai bun. Eu aș prefera un Guarneri. S-au păstrat mai puține exemplare, sunt mai scumpe.
-Probabil că și la Paganini corzile păreau că plâng, precum soția lui, trezind bănuiala legendară că ele ar fi fost făcute din intestinele ei.
-Nici un alt domeniu artistic nu e atât de plin de mister, precum este muzica și implicațiile ei. De altfel, Paganini cânta la o Guarneri del Gesu, o așa numită IL CANONE. Să nu mai spui că te pricepi la viori, așa ceva nu există. Doar un lutier poate demonstra ce e autentic. De pildă, în epoca lui Stradivari, viorile erau făcute din altfel de lemn de molid și arțar decât azi, deoarece între 1550-1850 a fost în Europa mica eră glaciară. Nici un element chimic nu poate reproduce asta. Îngâmfatul Napoleon avea trei Stradivarius, imperatorul le cotropise. Nu înțeleg de ce l-a interesat și un violoncel produs de același lutier, aparținând unui anume Duport, pe care l-a scăpat din mână și până azi nu s-a reparat, din motive de material, pe care ți le-am spus…În acel gest imbecil se vede că împărații mai bine șiar ține în mână săbiile, decât să agreseze, volens-nolens, un instrument muzical.
-Orice lutier are un secret. Care este cel mai mare secret al dumneavoastră? După câte știu, ați reparat și niște viori din țările socialiste.
-Aveam, într-adevăr, un fel de club al lutierilor, prin el am dobândit o oarecare notorietate. Filarmonica noastră de provincie a concertat odată la Kiev. Acolo am fost contactat pentru o importantă lucrare. După cum se obișnuia în țările socialiste, statul cumpăra un Guarneri sau un Stradivarius și-l acorda, spre folosință, celui mai bun violonist al republicii unionale din acel moment. Cu ani în urmă, Serghei Vasilineț, un virtuoz ( a concertat și la București, un Wieniavschi), cel ce folosise ani buni instrumentul statului, murise. Familia sa era plină de muzicieni, dar care era compusă din violoniști mediocri, dar nici nu se gândea să restituie instrumentul. În urma repetatelor presiuni, inclusiv kaghebiste, fiica violonistului, Vanda, a declarat că Guarneri este nefolosibil, necesitând reparații. Destul de ciudat mi s-a părut gestul Vandei de a mă contacta. Eram o simplă cunoștință a tatălui ei, o persoană particulară, nu o firmă de stat. Firesc ar fi fost să restituie instrumentul Ministerului Artei, așa cum e, statul urmând să-l repare unde știe. Nu, era musai să-l predea gata reparat, pe banii ei, ciudat, era ca un cadou făcut patriei? M-am simțit brusc o persoană importantă. Rusoaica (spun așa că e mai ușor de pronunțat decât „ucraineanca”) a venit cu mine, cu avionul, la Iași, cu două cutii în mână și soțul pe post de însoțitor. I-am cazat la mine câteva zile, au stat lângă mine în timp ce trebăluiam în atelier, cu vioara lor. Altceva?
-Și mai departe?
-De crezi că ar exista un mai departe? Era clar că Vasilineț avea acasă o adevărată colecție de viori. În primul rând nu e obligatoriu, dacă ai un Stradivarius să și concertezi cu el. Asta e o treabă importantă pentru public. Sunt înclinat să cred că, pentru siguranță, vioara aia a stat mai mult în seif, s-a degradat prin nefolosire. În al doilea rând nu pot să știu, sau nu vreau să știu dacă am reparat ceea ce trebuia, sau numai o sosie. De fapt am intervenit pe ambele instrumente, care mi s-au părut deosebite. Ceea ce nu mai știu și nu mă interesează este faptul că nu știu CARE instrument l-au înapoiat statului. Înclin să cred că Guarneri a rămas la ei acasă, în seif. Nu cred că au la minister prea mulți lutieri care să deosebească o etichetă îmbătrânită forțat de cea autentică.
-Ați „îmbătrânit” o etichetă forțat?
-Nu pot să-ți răspund decât că știu cum se face asta. Rușii au plecat acasă cu două viori foarte asemănătoare, din care una era originalul. Una din ele a fost împrumutată pentru câțiva ani unui tânăr talentat și de viitor, Kamberski, care face turnee, dă concerte în peșteri și în stradă, nu știu dacă e păzit întotdeauna. Ceea ce îmi induce un serios semn de întrebare este faptul că acest ins, considerat excentric, nu pare să știe că se fură pe rupte raritățile. Poate că nu e cu adevărat o raritate ceea ce are el în mână. În recitalul pe care l-a dat într-o salină din Ardeal, show-ul a inclus balerini de la Balșoi, proiecții, elemente care au putut cu ușurință estompa din generozitatea sunetului unei IL CANONE. Nu știu, o face intenționat pentru a acoperi sound-ul unui instrument, altul decât cel pentru care vine un public așa nmeros?
-Cred că mi-ați spus cam totul.

Vrăjitorind în mizerie


Vrăjitori, astrologi , vraci , alchimiști, specialiști în flăcări violete au fost consultați permanent pe televiziuni001. N-au decis decât că ne apropiem de extincția VIEȚII PE PĂMÂNT, cea de a cincea APOCALIPSĂ. Malefice planete, colac peste pupăză, o COMIATĂ, Saturn și Pluton se pregătesc să facă o gaură neagră acolo unde mai veselește România. Inundațiile se datorează zodiei vărsătorului ce a scoborât pe plaiuri danubien, ne descărcăm de tensiuni prin cutremure. Și doar pe ton scăzut cineva a șoptit că STATUL ROMÂN reacționează slab la provocările la care ne supune dumnezeu sau Satana sau sutana. Case construite în albia majoră a râurilor, fără autorizație, din tradiționalul chirpici moldo-valah sunt în pericol. Ca-n vremea legării de pământ a țeranilor, a bordeielor subterane, a sărăciei maxime. Precaritatea civilizației românești se datorează prestației administrației dâmbovițene. Îmbogățit temporar de anexiunile teritoriale de după Primul Război Mondial, acest stat nu a putut gestiona niciodată avuția Ardealului și Banatului (acesta din urmă secționat în două și făcut cadou Serbiei), dar a reușit să coboare sub pragul sărăciei ținuturile imperial, dezvoltate la nivel European. Apocalipsa asta este. Munții au fost văduviți de păduri, s-au făcut extracții petrolifere fără a se injecta apă în locul țițeiului, pentru consolidarea solului. Dar totul e ținut sub tăcere.
În revista Observatorul de Toronto D-l Prof.Viorel ROMAN din Bremen avea în materialul „Atenuarea conflictelor” câteva observații tranșante. Problema spațiilor socio-economice și de civilizație, întâlnitã uneori și sub formula „regiunilor de dezvoltare”, pune în evidențã existența unor afinitãți elective ale unor populații și teritorii, fie pentru a sublinia elementele care le apropie, fie pentru a le diferenția. „Climatul de afaceri de la București este oriental…e firesc ca Transilvania sã se orienteze spre vest, iar moldo-valahii spre est”. Spații diferențiate ar fi: Viena, Budapesta, Timișoara, Cluj, Brașov pe de o parte și Istambul, Varna, Constanța, București, Odessa pe de alta. Așadar, am asista la o adevãratã intrare „schismaticã” în UE. Este foarte adevãrat cã la baza UE stã continentul catolic și protestant milenar; cã provinciile române au pornit spre Europa fiecare avându-și în cartea de identitate mai mult sau mai puține secole de dominație turc-musulmanã. Dar dacã acum un secol ar fi putut exista o oarecare discriminare între Est și Vest, acum însã climatul capitalei nu mai e atât de oriental și se prefigureazã ca o excepționalã zonã de dezvoltare metropolitanã. Sigur, din pãcate, minoritãțile aparținând puterilor învinse în rãzboaie au emigrat, politica statului a impus o anumitã omogenizare, necesarã statului național-unitar care se voia sã fie România. Chiar dacã pe parcurs regiuni dezvoltate a trebuit sã renunțe la bunãstare pentru a împãrți cu cei sãraci. Ceea ce s-a reușit pânã în prezent a fost aducerea la același numitor a Vestului cu Estul, s-au produs marile hoții, s-a reușit egalizarea întru…sãrãcie. A fost mai simplu, mai la îndemâna administrației românești. Și venit-au administratorii zonelor de unde lipsea Cadastrul, pentru a le dicta ce trebuie sã facã și celor din zonele cu Cadastru.
Vocația existenței eterne a fost adusă în Ardeal de regii maghiari care i-au colonizat pe sași. Pentru că abia SAȘII se pricepeau să ridice bastioanele din piatră împotriva năvălirilor de tot felul, să zidească biserici fortificate și așezări  durabile.  Prințul Charles a cumpărat nu întâmplător case săsești, iar nu din acelea de chirpici, de prin Moldo-Valahia. Din lut cu adaos de paie și balegă. Care se topesc la o ploaie mai temperamentală și dispar la revărsarea unui pârâu. Civilizația de chirpici poate să dispară peste noapte, dimpreună cu poporul care o locuiește. Ea este emblema sărăciei endemice în care se pricep să trăiască numai românii și câteva triburi afro. Administrația în Ardealul Evului Mediu se pare că a fost puternică, asigurând sașilor condițiile prielnice construcției de tip occidental. Dincolo de Carpați viețuia, de la o zi la alta populația care nu era educată și sprijinită material de un stat eficient și priceput. Doar absența vocației supraviețuirii le îngăduie unor chirpigii  să-și lase moștenire, din tată în fiu așa-zisele case, care se topesc în ploaie.
Mircea Eliade observă, imediat după Primul Război Mondial că, prin anexarea Ardealului, lucrurile au rămas neschimbate: ” Localitățile româneşti dezgustă şi sperie; peste tot sărăcie şi murdărie. Silozuri de bălegar şi cadavre încep de la frontieră şi se termină la mahalalele Bucureştiului, cu moloz, gunoi şi români ca brazii…Peste tot semnele unei prăbuşiri la care îţi este groază să te gândeşti. Şi cu toate acestea, se poate. Am văzut, în schimb, bijuteria aceea fără pereche, care e Budapesta. Nu putem imita pe vecinii noştri unguri în tot ceea ce fac ei ca să reţină atenţia lumii.  România s-a trezit peste noapte ca o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învârtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariatele de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate LEPĂDĂTURILE VIEŢII POLITICE, toţi veneticii, toţi linguşitorii, toţi imbecilii cer dreptul de a gândi prin ei înşişi, libertatea personalităţii. Au fost promovate în primele rânduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspăimântătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi ca atare în funcţii…” NO COMMENT.

Apărut în Germania, 18IV


Manseta layout IM1Dinspre polul cultural-artistic al lumii

Golden State (statul american California) devine tot mai mult un spațiu al culturii. Los Angeles nu e numai conurbația cea mai întinsă din Statele Unite, ci e și pe primul loc în lume ca număr de actori, compozitori, plasticieni, interpreți de muzică, fenomen fiind unic în istoria lumii. Coasta de Est a Statelor Unite este acum serios surclasată de California, în care vin artiști de pretutindeni, își cumpără și case, poate și pentru simplul fapt, deloc de neignorat, că este aici o climă blândă, exotică și fără tornade și uragane.
Provenind din Victoria/Canada, DAVID FOSTER este, la șaptezeci de ani, unul dintre cei mai importanți si prolifici compozitori contemporani de pop. Inegalabil pianist, de factură clasică, descoperă ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles, unde se stabilește. Notabile colaborări cu formatia Chicago si vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucrează ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrări, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluată si prelucrată de Chicago în stilul propriu group-ului, după sosirea lui Jason Chef ca vocalist si bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartă amprenta clară a formațiunii sale clasice, unele oferă portiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatic-eroice chiar.
Pieselor în tonalităti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugă cele în care se insinuează ceea ce aș numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului West Coast. În acestea din urmă parcă orchestratia este mai complexă, subtilă și de un rafinament unic. Cred că pot să-l compar pe David Foster cu longevivul său coleg britanic, ALAN PARSONS, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road din Londra, devenind compozitorul celebrului său „ Project”, incluzând piese în variate stiluri pop, apartinând curgerii a peste trei decenii, lucrări deosebit de melodioase; o muncă monumentală, în studio, fără reflectoarele concertelor live, pe stadioane si super-săli. Fără strigătele si fluierăturile fanilor de moment. O muncă pentru eternitate. Ieșirea la aer a lui Parsons m-a frapat. De la studioul londonez până la front stage-urile californiene e o distanță de o viață. Tânărul inginer asistent de la mixerul studiourilor de pe Abbey Road, tocmai îi făcea oameni pe Beatles, cu ultimul lor LP, Abbey Road și pe Pink Floyd cu The Dark Side of the Moon. Geniul său a amprentat multe imprimări celebre, după care a căutat și alte căi de afirmare. A devenit compozitor și interpret. Împreună cu multivalentul Eric Woolfson, din păcate, decedat nu de mult, s-a înhămat la o serie de imprimări exclusiv de studio, care aveau să vadă scena abia mult mai târziu. ALAN PARSONS PROJECT este de o melodicitate pregnantă, dar, spre deosebire de Foster, care e un clasic, Parsons și compozitorii pe care i-a luat colaboratori, Woolfson, Jan Bairnson, Stuart Elliot, Andrew Powell etc., adăugau dinamismul pop-rock. Projectul se întinde din 1977 până în 1990. Fiecare disc are o anume tematică, se înscrie într-o anumită atmosferă, cu un inteligent comentariu poetic. I Robot(1977), Pyramid(1978), Eve(1979), Eye in the Sky(1982), Stereotomy(1985), Vulture Culture(1985), Gaudi (a lui Woolfson, poem despre catedrala din Barcelona, 1987), Freudiana (Parsons persiflează pe alocuri ideile psihanaliste, 1990), On Air( de Bairnson, 1996), sunt doar câteva discuri ale Projectului. Dintre piesele cele mai frumoase aș cita Day After, The Eagle, Shadow of the lonely Man, Silence and I, Step by Step, Days are numbers, Closer to Heaven, Little Hans(stil Beatles), Far Away, Destiny, Blue, blue Sky…Oricum, un monument de frumuseți sonore, realizate în studio (și nu recordinguri din spectacol), croșetate cu o migală și o minuțiozitate aproape fanatică. O operă care frizează perfecțiunea.
Dar în concertele date în Los Angeles nu se mai regăsește claritatea perfectă realizată în redutabilele studiouri de pe Abbey Road, deja legendare. Colaborarea cu alți instrumentiști face ca binecunoscutele piese să sune altfel. Dar au ieșit, în fine, la lumina rampei, din cutia playerului. Conservele preparate în nopțile lungi ale imprimărilor de studio au fost, în fine, deschise. Ele arată muzica așa cum se produce ea în fața publicului. Voi prefera întotdeauna asceza rece a studiourilor, pentru că acolo se poate obține totul. Alții preferă variantele live, eventual imprimările direct din concert, care pot fi bune. Asta mai ales în zilele noastre, când agregatele digitale retușează din mers muzica derulată pe scenă și ne oferă variante care nu puteau fi realizate în anii 70-80, cu tehnica analogică de atunci. Parsons a fost un antemergător, făcând cu aparatura de acum 35 de ani și cu multă trudă ceea ce digitalizarea și aparatura computerizată de acum realizează mult mai ușor. Trăind două epoci foarte deosebite, un artist longeviv evoluează în continuare, muncind mai puțin la mixer și mai mult la instrument. DAVID OSBORNE, născut la Miami în 1943, a fost pianist de cazinou la Las Vegas, astăzi funcționând pe lângă Casa Albă, ca interpret de muzică seria și folk, aducând o contribuție prețioasă la elaborarea diferitelor variante ale unor celebre piese de muzică pop-rock și country.
Totodată el este considerat purtătorul brandului care este pianul germano-american STEINWAY & SONS, cea mai renumită marcă a lumii moderne. Președinții cărora le-a cântat piesele lor favorite sunt Reagen, Carter, Clinton, Obama. Din când în când mai efectuează turnee, mai ales la Los Angeles. Osborne este un domn înalt și care, ca majoritatea americanilor, arată mai bine la o vârstă mai înaintată decât în tinerețe. Am o datorie, aceea de a descrie interpretarea piesei care dă titlu cărții mele de călătorie, HOTEL CALIFORNIA. Onorabila piesă a formației EAGLES a străbătut deceniile rămânând și azi poate cea mai frumoasă melodie a lumii pop-rock, compusă de DON FELDER, ghitarist addițional al formației cu care a cântat până prin anii 80, când group-ul s-a destrămat, dar s-a reunit, la vârsta înțelepciunii și cântă din 90 până azi, agitând niște Fendere foarte reușite, Don însuși apărând cu ghitara albă cu două gâturi, celebră prin anii 70. Nu știu de ce nu s-a rebotezat, devenind Don “Fender”.
În fine, Osborne și lungul său pian negru, de concert, a rezolvat problema transpunerii unei piese destinată ghitarelor. Oricum, pianul este un instrument de percuție, sunetele sale sunt punctuale/pointiliste, pe când ghitarele utilizează adesea glissandouri greu de reprodus la pian. Acestei melodii frumoase, Hotel California, pianistul i-a redat celebritatea printr-o execuție complexă și interesantă. Cunoașteți, desigur, piesa, una din puținele scrise în tonalitate minoră, compozitorii americani preferând gamele majore sau politonalitatea, reminiscență veche a jazzului. Acordurile solemne și sobre ale interpretării lui Osborne sunt acelea ale muzicii clasice, ritmicitatea fiind neglijată astfel ca soundul să fie acela al unei sonate de Beethoven, Mozart, Schumann. Introducerea lentă se transformă treptat, gradual, într-o structură complicată, conturând fără modificări riff-ul, leitmotivul compoziției lui Felder. Glissandourile au fost reconstituite prin aterizări rapide pe registre largi de taste, astfel încât step by step-ul tușeurilor să vibreze asemănător corzilor de oțel. Partea culminantă ne transpune simultan în stilul pop-rock și romantic.
Publicul, încremenit inițial de pasiunea cu care aborda interpretul această minunată compoziție, izbucnește în aplauze frenetice, acoperind o parte a melodiei, apoi revine la liniște până în finalul survenit brusc, ca o apăsare a corzilor. La Steinway Osborne a lăsat să se termine ecoul prelung al foarte sonorului instrument. În fine, liniștea prelungită s-a spart sub aplauze. În acest moment cartea mea avea un titlu. Interesant e faptul că în formația Eagles este un singur californian, din Sacramento. Voi observa că, după stabilirea lor în Los Angeles, membrii formației au dat o fugă, în 1976, la Londra pentru imprimări. Desigur, de atunci studioul londonez a fost depășit de cele din L.A. Între timp, încă mai lucrează seniorul David Osborne, pianistul președinților și președinte al pianiștilor.

 

Monument


DIN VOLUMUL "HOTEL CALIFORNIA" DE L.BURERIU

DIN VOLUMUL “HOTEL CALIFORNIA” DE L.BURERIU

Foto E.L.B.

Foto E.L.B.

“AT THE OHLONE INDIAN VILLAGE OF OROYSON, PADRE FERMIN FRANCISCO DE LASUEN FOUNDED THIS FOURTEENTH OF TWENTY-ONE FRANCISCAN MISSION JUNE 11, 1797. TAUGHT BY PADRE NARCISO DURAN, THE OHLONE ORCHESTRA AND CHOIR BECAME FAMOUS. BY 1830 ALMOST 2,000 INDIAN WERE LIVING AT THE MISSION. THE MISSION WAS SECULARIZED IN 1836 AND ITS LANDS DIVIDED INTO RANCHOS. DURING THE GOLD RUSH, A STORE IN THE WEST WING OUT FITTED MINERS. THE 1868 EARTHQUAKE DISTROYED THE ADOBE CHURCH AND MOST OTHER MISSION BUILDINGS. THE CHURCH WAS REBUILT IN 1985. / CALIFORNIA REGISTERED HISTORICAL LANDMARK NO.334 / PLAQUE PLACED BY THE STATE DEPARTAMENT OF PARK AND RECREATION…”
Aceasta este inscripția de pe unul din cele mai vechi monumente religioase păstrat chiar pe bulevardul Misiunii din San Jose (San Francisco Bay Area) în City of Fremont, chiar pe marginea șoselei. O biserică albă, cu turn și clădiri aferente, semănând a mănăstire și având un clopot la mică înălțime, într-o fantă. La Mission del Gloriosisimo Patriarca Senor San Jose, ctitorită în 1797 era a misiune franciscană spaniolă, menită să convertească la creștinism pe nativii amerindieni de limbă ohlonă din zonă. Astăzi funcționează ca o capelă a Diocezei din Oakland a bisericii catolice Saint Joseph. Și, bineînțeles, ca spațiu muzeal, istoria acestei ciudate clădiri, deosebită de tot ce s-a construit în jur fiind spectaculoasă. Misiunea spaniolă a fost secularizată în 1836 de către noii stăpâni, Congresul Mexican. Pământurile aferente au fost divizate în ranchos, mici ferme. În perioada Gold Rush, febra aurului, aici s-au adăpostit minerii. Între timp acareturile au devenit camere de închiriat și localuri, din lipsa unor clădiri permanente cu această destinație. Ceea ce au stricat mexicanii, au reparat noii stăpâni ai Californiei. În 1865 Abraham Lincoln repune în drepturi Misiunea bisericii catolice californiene. Însă cutremurul din 1868, de 7,0, a năruit o parte considerabilă din clădirea construită din lut uscat la soare. S-a ridicat o altă biserică, aparținând Diocezei din Oakland, oraș lipit de Fremont. Americanii au folosit cea mai mare parte din molozul lăsat de cutremur și până în 1985 au restaurat complet bătrânul monument, fără să-l renoveze astfel încât să rămână de nerecunoscut. Misiunea spaniolă arată azi ca acum câteva secole, după ce a fost construită, păstrând și patina timpului, așa că silueta sa albă și palmierii din jur contrastează cu construcțiile moderne din jur, părând a coborî dintr-un tablou reprezentând vechile colonii de la tropice.